Timpul se comprimă. Luna iulie a trecut ca un fum. De ziua mea am fost la o expoziție cu lucrări inspirate de filmele lui Kubrick. Acolo ne-am întâlnit cu monștrii supradimensionați care dansau în jocuri de lumini orbitoare. În fundal se auzeau suprapuneri de sunete bizare, nelumești.
Pășind dintr-o încăpere în alta ne-am văzut pe noi în nenumărate oglinzi și ne-am simțit umbrele ieșing la suprafață ca aburii dintr-o plăcintă proaspăt scoasă din cuptor. Umbrele ne sunt necesare ca să experimentăm lumina din interior. Fără ele nu am putea să evoluăm.
Pășind dintr-o încăpere în alta ne-am văzut pe noi în nenumărate oglinzi și ne-am simțit umbrele ieșing la suprafață ca aburii dintr-o plăcintă proaspăt scoasă din cuptor. Umbrele ne sunt necesare ca să experimentăm lumina din interior. Fără ele nu am putea să evoluăm.
La ieșire, realitatea de afară mi s-a părut lipsită de substanță. Adevărul îl lăsasem undeva înăuntru, între imaginile rămase fizic în urmă, dar care aveau să mă bântuie zile întregi.
Apropiindu-mă de casă, am privit îndelung lacul din apropiere. Nu știu cât e de adânc. La suprafață totul pare ușor de înțeles. Apa e apă, păsările sunt păsări, aerul e aer. Dar ceva nedefinit se ascunde în spatele acestei cortine. Vălul se destramă numai dacă vrem să cunoaștem ce e în spatele lui. Umbra e mereu acolo. Deși ne greu să o acceptăm, ea face parte din noi.
