All the time...

Studenții vin și pleacă. E ca un dans, un du-te vino continuu, un flux de energie care se reînnoiește permanent. Între ei se nasc legături pe care eu pot doar să le intuiesc. În clasă interacțiunile lor sunt limitate de spațiu și timp, dar când ora se termină au posibilitatea de a se cunoaște cu adevărat. Barierele de comunicare dispar, iar preconcepțiile se năruie lăsând loc unor impresii cu totul noi. Limbajul nu este esențial. Conexiunea reală se face la un nivel subtil. Eu îi observ din umbră, rolul meu fiind să creez spațiul în care ei să poată să crească. 

 

La finalul zilei plec spre stația de metrou și mă întâlnesc cu porumbeii care se dușuiesc de zor în fântâna arteziană. Ritualul lor e simplu, dar eficient. Fântâna a devenit o uriașă baie publică. 

 

În parc a apărut peste noapte un pâlc de copaci care se îmbrățișează tandru dând naștere unui tunel natural. Pe trunchiul unuia dintre ei cineva a pus o căsuță pentru păsări. Un mesaj simplu stă scris pe ușița căsuței. O invitație la explorare. Înăuntru este un carnețel cu foi albe în care proprietarul căsuței le cere trecătorilor să continue o poveste despre o pasăre. Citesc cele două pagini ale poveștii și mă întreb ce aș putea scrie. Nu am nici o idee prea strălucită așa că decid să îmi văd de drum.

 

Peste tot aleg să văd bucurie. Urma să mă întâlnesc cu o prietenă la ceai. Pentru că ea era în întârziere, am decis să comand în așteptarea ei. Fata care servea mi-a oferit ceaiul gratis. Motivația avea ceva de-a face cu timpul pe care l-am petrecut stând la coadă. Eu nu m-am plâns, aveam "all the time in the world."

Niște copii la o masă alăturată desenau de zor cu creioane de ceară. Unul din ei cânta în timp ce desena. Ceaiul de ghimbir cu lămâie mirosea a toamnă. Am început și eu să desenez pe un șervețel de hârtie. O linie s-a transformat într-un cerc, cercul într-o stea, steaua a devenit brusc o întreagă galaxie și așa mai departe la infinit. N-am păstrat șervețelul, dar liniștea din spatele clipei m-a urmărit toată seara. Am resimțit-o privind răsăritul atomic de azi dimineață. Razele soarelui m-au îmbrățișat reamintindu-mă să fiu blândă cu mine. Am intrat în casă și am pus de ceai.

Wasn't Expecting That

Mă tot lovesc de oameni anxioși lately. Unii au luat-o deja spre panta patologică, alții sunt așa mai mild. Anxietatea apare ca efect secundar al fricii de necunoscut; este senzația aia din capul pieptului care apare când crezi că ai uitat, ai pierdut sau ai pus bine ceva esențial. În același timp se poate manifesta și sub alte forme mai subtile. Se poate ascunde în spatele nevoii de a te schimba de cel puțin 5 ori până pleci din casă sau în spatele dorinței de a le face pe plac celor dragi no matter what sau de a face totul ca la "ca la carte."

O colegă de la lucru zicea azi că ea nu poartă niciodată tocuri când merge seara la băut pentru că se teme să nu cadă pe scările abrupte care duc spre toaletele pub-urilor. Când am întrebat-o ce o sperie atât de tare la căderea respectivă am aflat cu stupoare că nu perspectiva petrecerii unei vieți întregi într-un scaun cu rotile o îngrozea, ci faptul că în cădere și-ar putea sparge dinții din față.

Anxietatea și nevoia de control merg mână în mână. Dacă un anumit lucru considerat important nu-ți iese cum ai vrut te apucă nervii și până la fandacsia caragielească nu mai e decât un pas. Și uite-așa se adună toate - "Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia din fandacsie cade în ipohondrie."

Dar atunci cum rămâne cu misterul, cu taina care abia așteaptă să se lase descoperită atunci când te aștepti cel mai puțin? Mintea se teme de orice nu a fost trecut prin filtrul experienței. Dacă nu are un echivalent în arhiva de date a trecutului, ea trage semnalul de alarmă și etichetează necunoscutul ca pe ceva "periculos" de care încearcă să ne ferească cu orice preț.

 

Dacă ar fi după ea am sta mereu la adăpostul locului călduț unde ne-am obișnuit și de unde aproape nimeni sau nimic nu ne-ar putea sustrage. Noroc că învățul are și dezvăț. Din capcana comfortului te poți extrage singur dacă realizezi că numai așa poți evolua sau te poate scoate viața însăși dându-ți proverbialele "șuturi" fără de care nu ai putea înainta. Dacă refuzi să alegi prima variantă, ți se impune automat cea de a doua.

Indiferent pe ce cale mergi, la finalul drumului vei descopei că necunoscutul s-a transformat din inamicul de temut de care nu știai cum să fugi mai repede, într-un prieten neprețuit.

Între lumi

Miercuri e o zi ciudată. Suspendată între marți și joi - nu mă invită la nimic. Este trecere și rupere în același timp, un gol care pare să mă umple. Miercuri am numai 3 ore. Adaug la ele și naveta. Se fac ceva mai multe. Dar miercuri încep la 3.25. Am timp pentru mine. Miercuri este o duminică aruncată în mijlocul săptămânii ca un colac de salvare care poposește de nicăieri în ocean. 

Mă gândesc la oamenii care nu mai numesc zilele. Luni nu e luni, e doar azi, mâine sau ieri. Unii cred că asta e libertate. Dar poate și deținuții au încetat să le mai spună zilelor pe nume pentru că e cumva contra productiv. Și totuși ei nu sunt liberi...chiar dacă luni nu e niciodată luni.

 

Zilele mele sunt pline de oameni. Uneori ei îmi invadează și câte un vis. Ieri o studentă din Venezuela se plângea că fata cu care stă în cameră e somnambulă și se trezește noaptea în mijlocul monologurilor ei interminabile în chineză. Altcineva spunea ceva de gândaci de bucătărie și șobolani. 

 

O japoneză repeta că s-a săturat să mănânce cartofii gătiți seară de seară de gazda la care stă. Toate poveștile lor vin către mine. Ca valurile unui ocean în furtună. Nu le resping, dar nici nu le invit să stea cât au chef ca pe niște musafiri dragi. Miercuri fac curat înăuntru. Oamenii și poveștile lor stau acum cuminți pe raftul care le e destinat. E ordine deocamdată. Până joi...

 

În pauză

Statul degeaba are o reputație proastă. Este asociat cu lenea, cu nepăsarea sau cu lipsa de chef. Dar cine știe să stea fără să paraziteze locurile sau oamenii din jurul său are cheia care duce spre prezent. Veverițele știu secretul. De aceea alternează mișcarea susținută cu pauzele în care reușesc să stea perfectly still. Cea pe care am fotografiat-o azi dimineață contemplează probabil destinația următoare sau pur și simplu se bucură de un binemeritat respiro. Mă uit la ea și învăț. Nu-mi trebuie cărți, maeștrii sau workshop-uri ca să înțeleg mesajele subtile pe care toamna le aduce o dată cu bruma dimineților din ce în ce mai întunecate. Oprește-te, respiră, privește și ascultă ce se petrece în interior. Deseori descopăr că zgomotul din mine e mai asurzitor ca traficul de-afară. Mai ales la început de zi. De aceea aleg din ce în ce mai des să mă opresc în loc să apăs accelerația cum aș fi făcut mai de mult. Și când citesc încep să iau punctul de la capătul frazelor mult mai în serios. Liniștea instalată brusc în timpul unei conversații nu mă mai face să mă întreb dacă nu cumva am spus o prostie. Cuvintele sunt adesea o perdea de fum în spatele căreia ne ascundem. Cultivată constant, tăcerea nu mai e apăsătoare, ci eliberatoare.