Ce e val... ca valul trece

Mulţi oameni din jurul meu sunt vizibil trişti în perioada asta. Nu sunt cei mai apropiaţi, dar simt că asta nu contează. Să fii în preajma cuiva care se luptă cu o stare negativă pe care încearcă să o mascheze, chiar şi pentru câteva minute, poate fii o povară. 

Absorbiţi în propria lor realitate, cei mai mulţi dintre noi ignoră semnalele date de cei care sunt măcinaţi de depresie. Suntem obişnuiţi să punem totul pe seama stressului cotidian, să ne minţim că X sau Y are o zi proastă sau pur şi simplu să ne construim mecanisme de protecţie imposibil de penetrat.

Ceea ce refuzăm să vedem în ceilalţi este ceea ce am îngropat ani în şir în noi înşine. Celălalt este doar o oglindă, o reflecţie a ceea ce suntem fiecare dintre noi. De câte ori recunosc tristeţea din ochii cuiva, mă întorc cu privirea la propriul interior. Fac o scanare rapidă şi mă întreb pe cine refuz încă să iert, pe cine învinovăţesc de propriile mele limitări şi ce aş putea să fac practic pentru a determina o schimbare profundă.

De cele mai multe ori descopăr că răspunsurile la întrebări nici nu contează, important este să las ceea ce simt să se manifeste până la capăt fără să mă învinovăţesc pentru emoţia respectivă. Mă ajută să văd tristeţea, depresia, dezamăgirea, frica ş.a.m.d ca pe nişte valuri pe timp de furtună. Pe moment par nişte uriaşe forţe ale naturii care ar putea distruge tot ce întâlnesc în cale, dar până la urmă toate redevin simple unduiri inofensive.

Memory is what we are

Miercuri am fost la cinema să vedem "20.000 de zile pe pământ" - un film despre o zi din viaţa lui Nick Cave. Nu ştiu în ce gen se încadrează pentru că e undeva la limita dintre documentar şi dramă ficţională. Deşi nu urmăreşte un fir narativ, filmul are un crescendo adevărat, simţi că ai pornit de undeva şi ai ajuns într-un loc cu totul nou... într-un fel ieşi din sala de cinema altcineva.

În mod paradoxal, deşi multe dintre scenele care construiesc filmul sunt uluitoare, nu ele m-au marcat cu adevărat. În loc să fie un simplu fundal pentru acţiunea de pe ecran, comentariul lui Cave iese în prim plan, te învăluie şi-ţi intră prin pori ca aburul parfumat dintr-o baie turcească.

Cuvintele vin parcă dintr-o altă dimensiune, tonul vocii cu modulaţii subtile e grav pe alocuri, cinic chiar, dar incredibil de uman. Artistul devine din zeu atotputernic un simplu povestitor de care te ataşezi instantaneu. Poveştile lui te urmăresc zile-n şir.

"20.000 de zile pe pământ" este un film pe care aş vrea să-l citesc, nu doar să-l văd. Partea mea preferată este cea în care Nick Cave vorbeşte despre vremea din Anglia şi cum a ajuns s-o accepte scriind zilnic despre ea în jurnal. Despre Brighton, oraşul unde trăieşte acum spune că "l-a ales" ca apoi să "pătrundă cu forţa în cântecele lui".

Cântecele sunt lumi în care imaginaţia construieşte personaje şi emoţii aproape nepământeşti. Scrisul este un act catarctic, un infinit drum spre acele frânturi de memorie pe care cei mai mulţi dintre noi le-au pierdut de mult. Filmul te face să începi să le cauţi şi mai presus de orice îţi reaminteşte cât de preţioasă este fiecare zi.

-----

Declaraţie de... iubire

Mama mi-a spus să mai scriu pe blog... În loc să mă apuc imediat am mai navigat ca să amân momentul şi am dat de un filmul ataşat aici. După ce am terminat de văzut filmul cuvintele au venit de la sine.

 

La Londra parcă toate sunt pe invers. Când ai timp, n-ai bani, când ai bani, n-ai timp să-i cheltui. Dacă e soare dimineaţa mai mult ca sigur peste zi o să plouă. Cum dă un pic căldura şi termometrul trece de 10 grade, apar doar şlapi şi tricouri fără mâneci de tremuri numai când te uiţi.

Oamenii sunt politicoşi, dar te-njură din priviri sau te ignoră cu o nonşalanţă debordantă. Bărbaţi la costum urinează pe stâlpii de telegraf când se-ntorc seara de la băut sub privirele golite de orice expresie ale trecătorilor grăbiţi. 

În autobuze mame adolescentine îşi lasă copiii să urle în cărucioare până termină de vorbit la telefon.

La cafenele un capuccino "large" se serveşte într-o ceaşcă mare cât un bol de supă, care mai mult te-adoarme în loc să te trezească, iar legumele din supermarket se vând gata ambalate de parcă ar fi fost fabricate pe bandă.

O garsonieră "decentă" nu e mai mare decât o debara, iar un metru pătrat de iarbă uscată se cheamă pompos "grădină." Casele victoriene au faţade albe ca laptele, dar sunt pline de mucegai şi de şobolani. Mulţimile care locuiesc în ele viermuiesc zilnic de la un capăt la altul  al oraşului, dar nicăieri nu te simţi mai singur ca în mijlocul lor. Până şi şcolile se termină când ar trebui să înceapă. La şcoala unde predau sezonul de vârf e pe ultima sută de metri şi în ziua când mulţi dintre studenţi terminau cursul, am decis să-i întreb ce le-a plăcut cel mai mult aici. Aşa a apărut lista de paradoxuri londoneze de mai sus.

Câţiva dintre studenţi nici nu au ştiut ce să spună. Mulţi s-au apucat să enumere câte lucruri minunate au lăsat în urmă venind aici. Una peste alta, încercând în van să-i fac să vadă jumătatea plină am simţit că mă ia cu ameţeli.

Noroc că venea pauza şi că din fire nu roşesc nici chiar când mă enervez pe bune. Câteodată e tare greu să fii calm, să accepţi că fiecare are propria perspectivă şi că nu e treaba ta să le schimbi părerea peste noapte. Dar n-ai încotro...

După pauză am decis să-i ascult fără să-i judec şi dintr-o dată s-a făcut lumină. Nu mai eram eu şi ei - două tabere adverse încercând să ne dăm fiecare cu părerea mai cu spor. Văzut prin ochii lor oraşul era o caracatiţă uriaşă pusă pe supt energia vitală a celor care-i cad pradă - locuitori şi turişti deopotrivă. 

În timp ce-i ascultam am făcut un efort conştient să nu reacţionez şi am simţit cum energia din încăpere se schimbă. Spre finalul orei am ieşit să fac prezenţa electronic şi la întoarcere am găsit mesajul ăsta scris pe tablă:

Mi-am amintit de el astăzi în timp ce mă uitam la filmul de mai sus. Nu e mare filosofie. În spatele acţiunilor noastre stă dorinţa de a ne face iubiţi. Fie că scriem, predăm sau facem curăţenie pe un salariu mizer, totul se reduce la nevoia de a fi văzuţi, de a fi recunoscuţi şi acceptaţi exact aşa cum suntem. Când eşti iubit, simţi că aparţii. Brusc dispare limita dintre eu şi tu şi începe miracolul reprezentat de întreg. 

Studenţii mei s-au întors la casele lor cu suprafeţe enorme, grădini luxuriante şi soare orbitor. Fiecare a lăsat însă ceva din energia lui în urmă. Poveştile lor sunt păstrate cu grijă în aşteptarea momentului când voi fi gata să le scriu.