Un sfârșit...

Săptămâna asta am avut parte de o eclipsă de soare, apoi vineri a fost ziua internațională a fericirii, iar azi se pare că a este ziua internațională a apei.

 

Îngropați adânc în nisipul cotidian, rar mai scoatem capul ca să ne uităm cu adevărat în jurul nostru. Primăvara engleză întârzie cu încăpățânare făcându-i pe oameni să se ascundă și mai mult în telefoane, tablete și alte gadgeturi de ultimă oră.

Unde este conexiunea cu universul? Unde s-a rupt legătura cu natura?

Cerul e gri. Gândurile sunt negre. Viitorul e sumbru, nesigur, plin de renunțări, compromisuri și temeri. Trecutul păstrează traume nerostite sau aduce doar gustul amar al clipelor fericite pe care nu le vom mai retrăi nicicând.

Ne rămâne prezentul ăsta continuu pe care limba engleză îl surprinde atât de simplu. Mai este și prezentul perfect, dar acela nu e ceea ce pare...

Îmi dau seama că adesea îmi este tare greu să iau lucrurile așa cum sunt, să-mi accept neputințele, să înțeleg de ce oamenii din jurul meu îmi par uneori imposibil de atins sau de înțeles. Apoi cineva îmi trimite un link la piesa de mai sus. Originalul are aproape o oră. 

Titlul mă tulbură imediat Un sfârșit - unul dintre multele finaluri posibile, citesc printre rânduri. Pământul văzut din spațiu îmi reamintește de esențial. Suntem praf cosmic. Nimic nu e permanent, nici măcar griul inert al cerului pătrunzând prin fereastre. Învăț să-l privesc fără să-l etichetez.

La cules de... amintiri

Veneția este un labirint în care te poți pierde la orice pas. Inevitabil vei da cu ochii de aceleași nume de străzi, vei urca aceleași podețe în sus și-n jos, te vei oglindi în apele acelorași canale întortocheate. Dar o dată ieșit de acolo, ceva din tine s-a dus, ca un strat de piele eliminat după un pielling serios.

Imagini, gusturi, sunete și senzații revin ca să-mi reamintească de zilele petrecute acolo. Fără ele aș crede că a fost un doar un vis.

Când călătoresc nu mă mișc doar în spațiu, ci și în timp. Trecutul îndepărtat devine prezent și mă însoțește peste tot unde merg. Fără să-mi dau seama pășesc nu doar în plan fizic, dar și în realități paralele. Realitatea mea se intersectează briefly cu cea a oamenilor pe care-i întâlnesc - femeia de etnie romă căreia îi dau fără să ezit 1 euro jumate la o toaletă publică fără ca ea să lucreze acolo, bătrănelul în scaun cu rotile cu care schimb câteva priviri în drum spre cea mai apropiată gelaterie, omul de la ghișeul de bilete care-mi spune cum stă treaba cu mersul cu vaporetto pe canal.   

Seara, întunericul se lasă încet fără să mă agreseze. Oamenii cu care călătoresc îmi sunt tare dragi. Nu ne trebuie prea multe cuvinte ca să relaționăm. Nu ne-am văzut de ages, dar ne recunoaștem tacit, din priviri. Viețile noastre se petrec în paralel, în tări diferite, ca niște filme care rulează concomitent în alte cinematografe.

 

La Veneția ne regăsim gesturile cândva atât de familiare, jocurile de cuvinte care ne-au lipsit atât de mult și micile ciudățenii pe care le vedem acum cu alți ochi, cu o nouă acceptare pe care numai timpul o poate aduce. 

 "Călătorește, dar nu te transforma nici in alergător, nici în localnic. Rămâi un om al drumului și mergi mai departe în ritmul care ți-l ghidează fiecare moment. Învață când să te oprești și când să pleci mai departe. ROLUL TĂU E SĂ CULEGI!"