Comoara

;;;;;

Am un mesaj care mă însoţeşte de câţiva ani scris pe un post-it.

Scopul vieţii tale este să fii tu însăţi.

Nu mai ştiu de unde am cules cuvintele astea, dar din când în când se întâmplă câte ceva care îmi aminteşte de paradoxul ascuns în spatele lor. 

Tot ceea ce cauţi ai deja, tot ceea ce ai vrea să fii, eşti deja, toate lucrurile pe care ai vrea să le afli, le ştii deja.

Dacă toate astea există deja în viaţa fiecăruia dintre noi, atunci ce ne rămâne de făcut?

Simplu - nu ne rămâne decât să fim noi înşine. 

Personajul din filmul de mai sus e fascinant. Nimic din ce este, spune sau face nu poate fi descris ca fiind convenţional sau normal, dar este ceva absolut uluitor în felul în care vorbeşte despre viaţă, despre iubire, despre menirea noastră pe pământ. 

Adevărul nu are nevoie de cuvinte mari. Este o poveste care-mi place mult despre un cerşetor care şi-a petrecut toată viaţă cerând de pomană aşezat pe o cutie veche de carton. Un înţelept trece într-o zi pe lângă el şi în loc să îi dea de pomană îl întreabă de ce cerşeşte când are tot ce îi trebuie în cutia pe care stă. Surprins, cerşetorul mărturiseşte că nu a deschis-o niciodată. Înţeleptul îşi vede de drumul său, iar omul decide să deschidă în sfârşit cutia şi descoperă înăuntru ei o comoară de care nu a avut habar până atunci.

Tot ce ne trebuie ca să ne descoperim propriile comori este curajul de a face primul pas.

NuMai UnA

Cele mai asurzitoare răspunsuri se găsesc în tăcere. Cele mai luminoase culori ies la iveală din juxtapoziţii de umbre. Timpul dispare când stai nemişcat.

Un înţelept avea acelaşi răspuns pentru toţi discipolii care veneau la el cu o dilemă: «Nu sunt două, e numai una.»

Nu sunt două părţi ale aceluiaşi întreg, nu este vorba de complementaritatea ying/yang şi de nici eterna opoziţie bun/rău. E numai una.

Să luăm ca exemplu săptămâna trecută. În timp ce mulţimi nesătule se călcau în picioare pentru ofertele din vinerea neagră, undeva în America un îngrijitor de piscine salva o veveriţă de la înec acordându-i prim ajutor.
 Nu sunt două lumi, două poveşti complet diferite, două universuri paralele sau două feţe ale aceleiaşi monede. E numai una!

Mă uit la tablourile din ultima perioadă şi găsesc acelaţi răspuns. În aparenţă sunt multe feţe, culori, linii şi umbre. În realitate însă, e numai una!

 

 

Ce e val... ca valul trece

Mulţi oameni din jurul meu sunt vizibil trişti în perioada asta. Nu sunt cei mai apropiaţi, dar simt că asta nu contează. Să fii în preajma cuiva care se luptă cu o stare negativă pe care încearcă să o mascheze, chiar şi pentru câteva minute, poate fii o povară. 

Absorbiţi în propria lor realitate, cei mai mulţi dintre noi ignoră semnalele date de cei care sunt măcinaţi de depresie. Suntem obişnuiţi să punem totul pe seama stressului cotidian, să ne minţim că X sau Y are o zi proastă sau pur şi simplu să ne construim mecanisme de protecţie imposibil de penetrat.

Ceea ce refuzăm să vedem în ceilalţi este ceea ce am îngropat ani în şir în noi înşine. Celălalt este doar o oglindă, o reflecţie a ceea ce suntem fiecare dintre noi. De câte ori recunosc tristeţea din ochii cuiva, mă întorc cu privirea la propriul interior. Fac o scanare rapidă şi mă întreb pe cine refuz încă să iert, pe cine învinovăţesc de propriile mele limitări şi ce aş putea să fac practic pentru a determina o schimbare profundă.

De cele mai multe ori descopăr că răspunsurile la întrebări nici nu contează, important este să las ceea ce simt să se manifeste până la capăt fără să mă învinovăţesc pentru emoţia respectivă. Mă ajută să văd tristeţea, depresia, dezamăgirea, frica ş.a.m.d ca pe nişte valuri pe timp de furtună. Pe moment par nişte uriaşe forţe ale naturii care ar putea distruge tot ce întâlnesc în cale, dar până la urmă toate redevin simple unduiri inofensive.

Memory is what we are

Miercuri am fost la cinema să vedem "20.000 de zile pe pământ" - un film despre o zi din viaţa lui Nick Cave. Nu ştiu în ce gen se încadrează pentru că e undeva la limita dintre documentar şi dramă ficţională. Deşi nu urmăreşte un fir narativ, filmul are un crescendo adevărat, simţi că ai pornit de undeva şi ai ajuns într-un loc cu totul nou... într-un fel ieşi din sala de cinema altcineva.

În mod paradoxal, deşi multe dintre scenele care construiesc filmul sunt uluitoare, nu ele m-au marcat cu adevărat. În loc să fie un simplu fundal pentru acţiunea de pe ecran, comentariul lui Cave iese în prim plan, te învăluie şi-ţi intră prin pori ca aburul parfumat dintr-o baie turcească.

Cuvintele vin parcă dintr-o altă dimensiune, tonul vocii cu modulaţii subtile e grav pe alocuri, cinic chiar, dar incredibil de uman. Artistul devine din zeu atotputernic un simplu povestitor de care te ataşezi instantaneu. Poveştile lui te urmăresc zile-n şir.

"20.000 de zile pe pământ" este un film pe care aş vrea să-l citesc, nu doar să-l văd. Partea mea preferată este cea în care Nick Cave vorbeşte despre vremea din Anglia şi cum a ajuns s-o accepte scriind zilnic despre ea în jurnal. Despre Brighton, oraşul unde trăieşte acum spune că "l-a ales" ca apoi să "pătrundă cu forţa în cântecele lui".

Cântecele sunt lumi în care imaginaţia construieşte personaje şi emoţii aproape nepământeşti. Scrisul este un act catarctic, un infinit drum spre acele frânturi de memorie pe care cei mai mulţi dintre noi le-au pierdut de mult. Filmul te face să începi să le cauţi şi mai presus de orice îţi reaminteşte cât de preţioasă este fiecare zi.

-----

Declaraţie de... iubire

Mama mi-a spus să mai scriu pe blog... În loc să mă apuc imediat am mai navigat ca să amân momentul şi am dat de un filmul ataşat aici. După ce am terminat de văzut filmul cuvintele au venit de la sine.

 

La Londra parcă toate sunt pe invers. Când ai timp, n-ai bani, când ai bani, n-ai timp să-i cheltui. Dacă e soare dimineaţa mai mult ca sigur peste zi o să plouă. Cum dă un pic căldura şi termometrul trece de 10 grade, apar doar şlapi şi tricouri fără mâneci de tremuri numai când te uiţi.

Oamenii sunt politicoşi, dar te-njură din priviri sau te ignoră cu o nonşalanţă debordantă. Bărbaţi la costum urinează pe stâlpii de telegraf când se-ntorc seara de la băut sub privirele golite de orice expresie ale trecătorilor grăbiţi. 

În autobuze mame adolescentine îşi lasă copiii să urle în cărucioare până termină de vorbit la telefon.

La cafenele un capuccino "large" se serveşte într-o ceaşcă mare cât un bol de supă, care mai mult te-adoarme în loc să te trezească, iar legumele din supermarket se vând gata ambalate de parcă ar fi fost fabricate pe bandă.

O garsonieră "decentă" nu e mai mare decât o debara, iar un metru pătrat de iarbă uscată se cheamă pompos "grădină." Casele victoriene au faţade albe ca laptele, dar sunt pline de mucegai şi de şobolani. Mulţimile care locuiesc în ele viermuiesc zilnic de la un capăt la altul  al oraşului, dar nicăieri nu te simţi mai singur ca în mijlocul lor. Până şi şcolile se termină când ar trebui să înceapă. La şcoala unde predau sezonul de vârf e pe ultima sută de metri şi în ziua când mulţi dintre studenţi terminau cursul, am decis să-i întreb ce le-a plăcut cel mai mult aici. Aşa a apărut lista de paradoxuri londoneze de mai sus.

Câţiva dintre studenţi nici nu au ştiut ce să spună. Mulţi s-au apucat să enumere câte lucruri minunate au lăsat în urmă venind aici. Una peste alta, încercând în van să-i fac să vadă jumătatea plină am simţit că mă ia cu ameţeli.

Noroc că venea pauza şi că din fire nu roşesc nici chiar când mă enervez pe bune. Câteodată e tare greu să fii calm, să accepţi că fiecare are propria perspectivă şi că nu e treaba ta să le schimbi părerea peste noapte. Dar n-ai încotro...

După pauză am decis să-i ascult fără să-i judec şi dintr-o dată s-a făcut lumină. Nu mai eram eu şi ei - două tabere adverse încercând să ne dăm fiecare cu părerea mai cu spor. Văzut prin ochii lor oraşul era o caracatiţă uriaşă pusă pe supt energia vitală a celor care-i cad pradă - locuitori şi turişti deopotrivă. 

În timp ce-i ascultam am făcut un efort conştient să nu reacţionez şi am simţit cum energia din încăpere se schimbă. Spre finalul orei am ieşit să fac prezenţa electronic şi la întoarcere am găsit mesajul ăsta scris pe tablă:

Mi-am amintit de el astăzi în timp ce mă uitam la filmul de mai sus. Nu e mare filosofie. În spatele acţiunilor noastre stă dorinţa de a ne face iubiţi. Fie că scriem, predăm sau facem curăţenie pe un salariu mizer, totul se reduce la nevoia de a fi văzuţi, de a fi recunoscuţi şi acceptaţi exact aşa cum suntem. Când eşti iubit, simţi că aparţii. Brusc dispare limita dintre eu şi tu şi începe miracolul reprezentat de întreg. 

Studenţii mei s-au întors la casele lor cu suprafeţe enorme, grădini luxuriante şi soare orbitor. Fiecare a lăsat însă ceva din energia lui în urmă. Poveştile lor sunt păstrate cu grijă în aşteptarea momentului când voi fi gata să le scriu.

Intâlnirea cu o zână...

Am găsit un blog care m-a cucerit din prima. Link-ul mi l-a trimis o prietenă dragă. Autoarea e româncă, dar scrie în engleză. Işi spune "purposefairy" şi asta m-a făcut imediat curioasă.

Printre altele am dat de un post în care sunt enumerate 15 lucruri la care ar trebui să renunţi ca să fii fericit.

Lista este aici http://www.purposefairy.com/3308/15-things-you-should-give-up-in-order-to-be-happy/.

M-am gândit să traduc postarea, dar mi s-a părut hilar. Ea scrie în engleză, deşi evident vorbeşte româneşte, iar eu mă apuc să-i traduc postarea din engleză în română. Anyway, o dată ce am eliminat dilema lingvistică din ecuaţie, am rămas cu blogul pe care îl recomand cu drag.

Enjoy!!!

Timp pentru studiu

"Nimic real nu poate fi ameninţat.

 Nimic ireal nu există.

 Într-aceasta stă pacea lui Dumnezeu."

 Un curs în miracole 

Aşa începe cursul. Am citit mult despre carte şi despre cum a fost scris textul. Până acum însă nu l-am studiat cu adevărat. In ultima vreme mă joc iar cu intenţiile şi observ că mă întorc la o fază mai veche în care am fost acum câţiva ani. Azi am ieşit la plimbare prin ploaie şi m-am întors cu capul plin de o singură idee. E de-ajuns să faci un singur legământ şi să-l duci până la capăt ca să începi vindecarea. Săptămâna asta o voi dedica iertării. Iertarea e tratată îndelung în curs. Iertarea e un proces, dar nu unul raţional. Când ceva nu funcţionează în viaţa de fiecare zi e suficient să te întrebi pe cine nu ai iertat încă sau pentru ce anume nu te-ai iertat încă. Iertarea e un exerciţiu permanent.

de citit la: http://www.scribd.com/doc/74584178/Un-Curs-de-Miracole-Text-Complet-605-Pagini-OCR-Scan

The Reason I Jump de Naoki Higashida

„Când suferi de autism nu eşti niciodată liber. Asta pentru că eşti un altfel de fiinţă umană, una născută cu simţuri primitive. Noi cei cu autism suntem înafara curgerii timpului, nu ne putem exprima şi suntem purtaţi prin viaţă de corpurile noastre. Dacă ne-am putea întoarce în timp la momentul creaţiei – atunci am putea fi la fel de liberi ca voi ceilalţi.

Cu toţii iubim natura. Ne plac copacii şi florile şi tot ce găsim sub cerul liber. Dar în realitate pentru persoanele autiste natura este la fel de importantă ca viaţa însăşi. Motivul este acela că atunci când contemplăm natura primim un fel de permisiune să trăim în lume şi corpurile noastre se umplu de energie vitală. Oricât de mult ne ignoră şi ne resping cei din jurul nostru, natura ne îmbrăţişează şi ne acceptă necondiţionat.

 

Măreţia naturii se află în plante şi-n copaci. Verde înseamnă viaţă. De asta ne place atât de mult să ieşim în natură.”

Naoki Higashida „Motivul pentru care sar”

Ce înseamnă să fii autist? In „Motivul pentru care sar,” Noaki Higashida răspunde la 58 de întrebări puse de scriitorul David Mitchell, al cărui fiu suferă de aceeaşi boală.

Cartea este scurtă, dar am citit-o încet. Fiecare cuvânt mi se părea că a avut de străbătut ani lumină până să ajungă la mine. Intr-o zi am s-o recitesc pentru că o singură lectură nu mi-a fost de-ajuns ca să înţeleg.

La final am rămas cu o impresie puternică. Vocea băiatului de 13 ani mi-a părut mai degrabă cea a unui bunic care-şi scrie memoriile cu migala unui autor de miniaturi. Nu am găsit în paginile scrise de el nimic din depresia adolescentului neînţeles. In locul ei am simţit o inocenţă aproape nepământească şi m-am gândit că dacă îngerii ar scrie, aşa ar suna poveştile lor.

După ce am închis cartea am desenat. Rezultatul este aici. Culori, sunete imaginare, mirosuri şi un fel de zbucium interior. Pe toate le-am adunat în câteva linii. Apoi am ieşit să mă plimb pe sub teii înfloriţi şi am încercat să-mi imaginez cum este să fii prizonier în propria minte.

 

Nu cred că am să ştiu vreodată cum se simte Naoki cu adevărat, dar mă bucur că am putut să pătrund în lumea lui prin această carte pe care nu pot decât să o recomand ca pe o lectură absolut fascinantă.

Umor, capacitate analitică şi o imaginaţie debordantă. Toate se regăsesc în mintea unui adolescent incapabil să comunice fără ajutorul unui tabel conţinând simbolurile limbii japoneze care a fost special creat pentru el.

E atât de uşor să crezi că dacă o persoană nu poate comunica, aceasta nu are o viaţă interioară la fel de complexă ca a oricăruia dintre noi. Autorul cărţii spulberă acest mit şi construieşte o imagine nouă asupra realităţii văzută prin ochii lui.

 

Reminder

Nu uita

Numai ea ştie să ierte

Cu adevărat

Doar ea te primeşte oricând

In apele-i adânci

In păduri şi-n deşerturi cu oaze

Fără să aştepte nimic 

Numai ea nu te judecă niciodată

Oricât de adânc o răneşti

Natura ştie doar să iubească

Simplu, adânc

Necondiţionat

Deocamdată

Săptămâna trecută a fost plină de ceva ce-mi scapă. Nu găsesc un cuvânt care să adune în el toate senzaţiile, toate gândurile care m-au tulburat şi toate conversaţiile absolut bizare pe care le-am avut sau mi-a fost dat să le aud.

Când cuvintele nu ajung, imaginele şi sunetele ajută oarecum. Dar tot nu sunt suficiente. De multe ori mă întreb de unde vine nevoia asta aproape patologică de a numi, de a defini, de a ştii exact cine, ce, unde şi cum? E şi asta un fel de dependenţă. De cuvinte, de definiţii, de concepte şi idei.

Nu am mai scris de mult aici. Când iau o pauză aşa de lungă e greu să-mi intru iar în ritm. Cred că e la fel cu orice lucru care cere atenţie constantă. Disciplina e cheia. Dar cuvântul ăsta nu-mi place prea mult. Implică ceva forţat, o autoritate supremă care te pune la treabă, îţi impune să faci ceva fără voia ta.

Auto-disciplina e şi mai enervantă. Devenim proprii noştri călăi, ne supunem unei voci interioare care ne zgârâie creierii pe dinăuntru. Uităm esenţa. Care e scopul pentru care punem atâta energie în ceva? 

Când vine vorba de scris scopul e ca un licurici pierdut în noapte. Vezi lumina pe care o emană sub forma unui fulg incandescent, dar dacă încerci s-o prinzi în palme te trezeşti că ai numai aer în pumnul strâns.

Scriu pentru că aşa îmi vine. E cam simplist răspunsul şi nu mă satisface. Prefer să cred că scriu ca să aflu ce simt cu adevărat în legătură cu un lucru sau altul, ca să găsesc un sens, o logică internă a evenimentelor pe care le-am trăit care îmi scapă în timp real.

De multe ori scrisul e o curăţire. Un fel de detoxifiere mentală. Aş putea să-i spun terapie, dar îmi sună a clişeu. Scrisul are sens chiar dacă nu eşti citit de nimeni. E paradoxal cumva. Arta are valoare, chiar şi atunci când nu e privită de nimeni. Dar în prezenţa observatorului, a cititorului sau a privitorului cercul devine complet şi echilibrul se stabileşte ca prin farmec.

Cuvintele în sine sunt goale dacă nu le însufleţim cu poveşti, cu oameni, cu locuri, cu întâmplări fie ele reale sau nu. O parte din mine vrea să promit că voi scrie poveştile de săptămâna trecută curând. E vocea criticului interior care vrea să se impună, care crede în scopuri, în misiuni îndeplinite şi în rezultate palpabile.

Nu vreau să-i dau prea multă atenţie acum. Prefer să fiu, nu neapărat să fac. Deocamdată...

Grădina fermecată

E soare la Londra şi-n dimineaţa asta oamenii par mai prietenoşi, mai vii, mai atenţi la lumea dinafara lor. La supermarket tipa de la casă nu mă mai priveşte ciudat când aleg să mă folosesc de serviciile ei în locul aparatului de „self-checkout.” Pe străzi şoferii de autobuz par să ia curbele cu mai multă grijă, iar pe trotuare mamele cu copii în cărucioare îşi aduc brusc aminte să lase loc şi pentru pietoni. Până şi ei par mai puţin grăbiţi ca de obicei şi unii chiar zâmbesc fără vreun motiv anume.

Am inima uşoară ca un fulg când ne urcăm în trenul care ne duce spre Brighton. Lumina amiezii ne învăluie pe toţi în magia ei ruptă parcă dintr-un vechi film alb-negru. Aş putea să adorm, dar nu vreau. Stau cu ochii larg deschişi şi mă dusă de nuanţele de verde care se întind până la linia orizontului.

Schimbăm trenul la Lewes – un orăşel plin cu magazine care vând instrumente muzicale, case de piatră parcă rupte din poveşti şi femei între două vârste care-şi afişează cu nonşalanţă  tatuajele care le acoperă braţele sau chiar picioarele. Aşteptăm un autobuz care să ne ducă la casa în care a trăit Virginia Woolf. In staţie descopăr un ceas care arată aceeaşi oră – semn că am păşit înafara timpului, că Londra e undeva departe şi că aici orice aşteptări am avea pur şi simplu nu mai contează. 

 

Autobuzul şerpuieşte printre dealurile verzi din Sussex. Din când în când oprim să mai adunăm câte o bătrânică adusă de spate. Toate îl salută pe şofer înainte de a se aşeza ca şi cum ar păşi în casa omului, nu în maşina pe care o conduce zi de zi. Drumul e mai lung decât ne aşteptăm, dar nu-i bai. Timpul nu mai contează. Important este numai ce se petrece acum.

La Rodwell – destinaţia noastră finală, coboară şi una dintre bătrânicile gârbovite. Trage după ea un cărucior al naibii de greu pe care C. o ajută să-l dea jos din maşină. Bătrânica îi mulţumeşte de parcă ar fi salvat-o de la înec. Drumul e îngust şi îi las să o ia înainte. Respir aerul plin de miresmele verii şi ascult păsăretul ascuns în copacii care se unduiesc în bătaia vântului. Mi-e bine.

Locurile au energia lor. Casa Virginiei Woolf ne primeşte ca pe nişte vechi cunoştinţe. Plătim biletul de intrare, dar de la poartă nu casa ne atrage atenţia, ci grădina care se întinde în toate direcţiile cât vedem cu ochii. 

 

În capăt de tot descoperim magazia transformată în birou unde au fost scrise toate romanele ei.

 

 

Incăperea propriu-zisă nu e deschisă pentru public, dar putem fotografia prin geamul care ne desparte de ea. Ochelarii Virginiei stau pe masa de scris în aşteptarea ei. Mă încearcă o tristeţe cumplită.

Ştiu cum a murit, ştiu că a suferit ani întregi de depresie. Dar toate astea capătă un cu totul alt sens aici şi acum. Numai cine a dorit măcar o dată în viaţă să găsească un spaţiu unde să scrie, să picteze sau să viseze cu ochii deschişi, poate înţelege sentimentul pe care îl transmite locul în care au trăit ea şi soţul ei.

Locul ăsta este paradisul oricărui artist. Grădina e pur şi simplu magică. Mintea se chinuie să priceapă cum a putut cineva care a trăit ani întregi aici să-şi ia pardesiul într-o dimineaţă de martie şi să se arunce în râul care traversează satul. In buzunarele hainei ei s-au găsit pietre. Pe masa la care mă uit acum Virginia a lăsat un bilet pentru soţul ei.

Mă uit iar în grădină şi respir adânc. Nu are sens să încerc să înţeleg. Depresia cronică, golul adânc, neputinţa cuiva de a merge mai departe mă depăşesc. E aşa de uşor să judeci când nu ştii ce simte celălalt cu adevărat. In biletul către soţul ei, Virginia vorbeşte de clipele fericite pe care le-au trăit împreună. Casa, grădina şi mai ales biroul ei vorbesc despre ele. 

 

In spatele magaziei, despărţit numai de un gard de piatră, este cimitirul satului. Mormintele sunt simple. Un melc se prelinge agale pe una dintre pietrele funerare. Viaţa şi moartea coexistă în perfectă armonie. 

 

 

Mă uit la C. care fotografiază de zor nişte libelule multicolore care au poposit pe frunzele de lotus din mijlocul iazului. 

 

 

Intr-una din încăperile casei este un acvariu in care se spune că soţul Virginiei aducea peştii din iaz dacă se îmbolnăveau. Ii îngrijea până se întremau şi apoi le dădea drumul înapoi în iaz. C. a terminat de fotografiat libelulele şi mă cheamă să-mi arate ceva. Las în urmă cimitirul şi păşesc prin iarba moale. Bucuria şi tristeţea le simt deopotrivă. Ştiu că amândouă fac parte din acelaşi întreg.