Grădina fermecată

E soare la Londra şi-n dimineaţa asta oamenii par mai prietenoşi, mai vii, mai atenţi la lumea dinafara lor. La supermarket tipa de la casă nu mă mai priveşte ciudat când aleg să mă folosesc de serviciile ei în locul aparatului de „self-checkout.” Pe străzi şoferii de autobuz par să ia curbele cu mai multă grijă, iar pe trotuare mamele cu copii în cărucioare îşi aduc brusc aminte să lase loc şi pentru pietoni. Până şi ei par mai puţin grăbiţi ca de obicei şi unii chiar zâmbesc fără vreun motiv anume.

Am inima uşoară ca un fulg când ne urcăm în trenul care ne duce spre Brighton. Lumina amiezii ne învăluie pe toţi în magia ei ruptă parcă dintr-un vechi film alb-negru. Aş putea să adorm, dar nu vreau. Stau cu ochii larg deschişi şi mă dusă de nuanţele de verde care se întind până la linia orizontului.

Schimbăm trenul la Lewes – un orăşel plin cu magazine care vând instrumente muzicale, case de piatră parcă rupte din poveşti şi femei între două vârste care-şi afişează cu nonşalanţă  tatuajele care le acoperă braţele sau chiar picioarele. Aşteptăm un autobuz care să ne ducă la casa în care a trăit Virginia Woolf. In staţie descopăr un ceas care arată aceeaşi oră – semn că am păşit înafara timpului, că Londra e undeva departe şi că aici orice aşteptări am avea pur şi simplu nu mai contează. 

 

Autobuzul şerpuieşte printre dealurile verzi din Sussex. Din când în când oprim să mai adunăm câte o bătrânică adusă de spate. Toate îl salută pe şofer înainte de a se aşeza ca şi cum ar păşi în casa omului, nu în maşina pe care o conduce zi de zi. Drumul e mai lung decât ne aşteptăm, dar nu-i bai. Timpul nu mai contează. Important este numai ce se petrece acum.

La Rodwell – destinaţia noastră finală, coboară şi una dintre bătrânicile gârbovite. Trage după ea un cărucior al naibii de greu pe care C. o ajută să-l dea jos din maşină. Bătrânica îi mulţumeşte de parcă ar fi salvat-o de la înec. Drumul e îngust şi îi las să o ia înainte. Respir aerul plin de miresmele verii şi ascult păsăretul ascuns în copacii care se unduiesc în bătaia vântului. Mi-e bine.

Locurile au energia lor. Casa Virginiei Woolf ne primeşte ca pe nişte vechi cunoştinţe. Plătim biletul de intrare, dar de la poartă nu casa ne atrage atenţia, ci grădina care se întinde în toate direcţiile cât vedem cu ochii. 

 

În capăt de tot descoperim magazia transformată în birou unde au fost scrise toate romanele ei.

 

 

Incăperea propriu-zisă nu e deschisă pentru public, dar putem fotografia prin geamul care ne desparte de ea. Ochelarii Virginiei stau pe masa de scris în aşteptarea ei. Mă încearcă o tristeţe cumplită.

Ştiu cum a murit, ştiu că a suferit ani întregi de depresie. Dar toate astea capătă un cu totul alt sens aici şi acum. Numai cine a dorit măcar o dată în viaţă să găsească un spaţiu unde să scrie, să picteze sau să viseze cu ochii deschişi, poate înţelege sentimentul pe care îl transmite locul în care au trăit ea şi soţul ei.

Locul ăsta este paradisul oricărui artist. Grădina e pur şi simplu magică. Mintea se chinuie să priceapă cum a putut cineva care a trăit ani întregi aici să-şi ia pardesiul într-o dimineaţă de martie şi să se arunce în râul care traversează satul. In buzunarele hainei ei s-au găsit pietre. Pe masa la care mă uit acum Virginia a lăsat un bilet pentru soţul ei.

Mă uit iar în grădină şi respir adânc. Nu are sens să încerc să înţeleg. Depresia cronică, golul adânc, neputinţa cuiva de a merge mai departe mă depăşesc. E aşa de uşor să judeci când nu ştii ce simte celălalt cu adevărat. In biletul către soţul ei, Virginia vorbeşte de clipele fericite pe care le-au trăit împreună. Casa, grădina şi mai ales biroul ei vorbesc despre ele. 

 

In spatele magaziei, despărţit numai de un gard de piatră, este cimitirul satului. Mormintele sunt simple. Un melc se prelinge agale pe una dintre pietrele funerare. Viaţa şi moartea coexistă în perfectă armonie. 

 

 

Mă uit la C. care fotografiază de zor nişte libelule multicolore care au poposit pe frunzele de lotus din mijlocul iazului. 

 

 

Intr-una din încăperile casei este un acvariu in care se spune că soţul Virginiei aducea peştii din iaz dacă se îmbolnăveau. Ii îngrijea până se întremau şi apoi le dădea drumul înapoi în iaz. C. a terminat de fotografiat libelulele şi mă cheamă să-mi arate ceva. Las în urmă cimitirul şi păşesc prin iarba moale. Bucuria şi tristeţea le simt deopotrivă. Ştiu că amândouă fac parte din acelaşi întreg.