Alege bucuria

Nimic nu e ceea ce pare. Un vas de veceu aruncat la gunoi nu e o toaletă publică. O canapea și-o plapumă lăsate la intrarea în clădire de vecinul care-și renovează apartamentul nu te invită la somn. Dar amândouă sunt ocazii să-ți pui câteva întrebări. Obiectele spun povești. Canapeaua șoptește despre seri geroase petrecute cu un pahar de vin în mână, veceul aduce cu el imaginea dimineților trăite pe fugă înainte de a pleca spre birou. Mă uit la toate pe îndelete și îi văd pe oamenii care le-au folosit cândva. Grăbiți, pierduți în labirintul propriei minți, visători sau pur și simplu apatici, adesea triști sau plini de speranțe, de vise ținute secrete sau de dorințe fierbinți. 

.

Merg mai departe și dau de lacul lebedelor. Nu e o glumă. Nu departe de unde stăm este un lac artifical cu lebede de un alb ireal, gâște gureșe, pescăruși cam agresivi și preferații mei - cormoranii cei singuratici. Toate păsările au poveștile lor. Foștii proprietari ai toaletei și ai canapelei părăsite în mijlocul iernii trec și ei probabil pe lângă lac în fiecare zi. Poate că au pășit pe același drum chiar azi. Oare s-au oprit să asculte liniștea apei înghețate, oare au aruncat resturi de pâine uscată pentru păsăretul înfometat, oare au simțit pacea care iradiază din fiecare colț al păduricii care începe nu departe de aici?

 Sper că au auzit copacii desfrunziți care murmură la unison. Ei vorbesc despre o lume ascunsă, o lume pe care nu ai cum s-o vezi, dar poți oricând să o simți. Nevăzutul se poate face dintr-o dată vizibil sau mai bine zis perceptibil. Este de-ajuns să privesc atent în apele pârâului Surrey, să mă pierd pe cărările care duc spre parcul ecologic sau să mă opresc din când în când ca să respir adânc. E incredibil de simplu. Cuvintele nu au putere să exprime prea mult. Imaginile se pricep ceva mai bine să spună ce este dincolo de ele.

 

 În drumul spre casă un grilaj care duce la subsolul unei clădiri îmi zâmbește pe furiș. Îi întorc zâmbetul și-mi văd de drum. Universul îmi reamintește să nu iau nimic prea în serios. Viața e o joacă în ultimă instanță. Ce păcat că atât de mulți oameni au uitat să mai fie copii.

 Copiii știu că bucuria adevărată începe cu lucrurile cele mai mici. O mandarină cu ochelari de soare pusă strategic în frigider, un desen făcut la repezeală în colțul tablei, un sms de la cineva care credeai că te-a uitat sau o plimbare la +2 grade sunt toate forme sub care bucuria pură se poate manifesta.

 

 

Lucrurile care ne bucură nu ni se întâmplă pur și simplu. 

Este necesar să le alegem și să continuăm să le alegem în fiecare zi.

 

 

Cântecul este în mine

Luna ianuarie trece întotdeauna mai greu ca alte luni. Anul ăsta nu e zăpadă deloc, dar bat niște vânturi apocaliptice de nu-ți vine să ieși din bârlog. Dar dacă Grigore Leșe vine să cânte la ICR e musai să te urnești, să străbați orașul schimbând două metrouri și să dai frumos cu prezența.

La intrare lume multă. Cei care se știu, pălăvrăgesc veseli cu vinul roșu sticlind magic în pahare. Cei ca noi care nu cunosc pe nimeni se retrag într-un colț pentru o porție bună de "people watching". Poți să-i spui voyeurism sau curiozitate bolnavă, dar mie îmi place pentru că mă scoate automat din propria poveste și mă aruncă în istoriile neștiute ale celorlalți.

Așa apare ficțiunea. Duduia cu părul roșu ca focul care se uită din 2 în 2 minute la telefon, cameramanul cu cearcăne grele sub ochii mici, dar alerți și tipul înalt cu pălărie de fetru și barbă care e la al patrulea pahar de vin sunt toți victime potențiale.

Iau notițe din priviri. Habar n-am cine sunt oamenii ăștia de fapt. Nici nu are importanță. În mintea mea se țes deja legături evidente. Roșcata este în căutare de chirie și de asta nu se poate despărți de telefon, încercănatul lucrează nopțile într-un club de streptease ca să se poată întreține cât timp studiază regie-film, iar bărbatului cu pălărie i-a murit fratele într-un accident de motocicletă în urmă cu exact un an.

Imaginația este ca universul – într-o singură clipă poate creea lumi. Se aude clopoțelul și oamenii se bulucesc pe scările acoperite cu covoare moi de culoarea sângelui închegat. Roșcata o ia la fugă și-n goana ei se împiedică de omul cu pălărie de fetru. Vinul se scutură brusc în paharul lui și câteva picături aterizează pe cămașa cameramanului care începe să înjure cu foc. O femeie cu părul alb făcut sărmăluțe îi aruncă o privire aspră.

Ajungem în sala de concert și ne așezăm pe scaunele plușate. Lângă mine stă bărbatul cu pălărie. Un miros acru de alcool și aftershave vine din direcția lui. Pe scaunele din față se așează două fete machiate ca pentru o ședință foto la Playboy Mansion. Una dintre ele poartă ochelari cu rame supradimensionate. Prietena ei face poze la șcena goală.

O femeie cu o fetiță îmbrăcată în costum popular se strecoară printre scaunele ocupate ca să ajungă la ultimul loc liber. O dată așezată copilul începe să urle, dar ea îl ignoră cu un calm desăvârșit. Următoarea jumătate de oră trece incredibil de greu. Discursul directorului ICR Londra se lungește ca o gumă de mestecat pe care încerci să o cureți de pe o pereche de blugi noi. După el urmează curatoarea expoziției costume populare "Măiastră" sau "The Magic Bird" pentru "oaspeții noștri englezi".

Aceștia din urmă stau cuminți pe scaunele cu spătar înalt așteptându-l pe Leșe de care probabil că nu au auzit în viața lot. Cameramanul și-a ocupat locul în unghiul care i s-a părut cel mai potrivit. Între timp și-a pus un pulovăr mițos peste cămașă ca să mascheze petele de vin probabil uscate de pe acum. Din colțul unde se află o poate vedea perfect pe roșcata care stă chiar în primul rând. Ea pare să nu-l fi observat pentru că are ochii lipiți de telefon.

Ușile se deschid larg și Leșe intră îmbrăcat în cămeșă și purtând pălăria-i nelipsită. În drum spre scenă se oprește să-i șoptească la ureche unei dudui care stă pe interval cu un microfon în mână. Aceasta se dovedește a fi persoana care urmează să-i lumineze pe "oaspeții englezi" traducând din graiul de Maramu'. Misiunea ei este aproape imposibilă.

Dar o dată ce cântecele încep să curgă unul după altul, cuvintele nici nu mai contează. Leșe ne îndeamnă să horim îmreună cu el, să ne găsim vocea înterioară, să ne "izbăvim" prin cântec. Vocile tremurate la început, se ridică până la tavanul înalt și trec dincolo de el...

Pe nesimțite au trecut două ore. Am uitat și de roșcată, și de cameraman și până și de omul cu pălărie din dreapta mea care a adormit la un moment dat cu gura deschisă și celmai important am uiat de mine... Am uitat până și de foame sau de sete. 

Dar mi-am amintit de Maramureșul cel atât de drag pe care cu siguranță am să-l revăd cândva. E un tărâm de poveste unde simți că ți-s de-ajuns aerul pe care-l respiri, pământul pe care calci și oamenii care-ți ies în cale. Este un loc unde tot ce ai de făcut este să fii.

Am ieșit în noaptea geroasă încă fredonând. La intrarea de la pasajul care duce la stația de metrou am dat peste trei români cu însoțiți de nelipsitele sacoșe cadrilate burdușite ca pentru drum lung. Stăteau zgribuliți pe jos plănuind probabil cum și unde aveau să petreacă noaptea care abia începea.

Poate că veneau și ei de la Maramu', cine știe? Ciudată mai e lumea în care trăim, m-am gândit. Cine ar da dealurile Oașului cu verdele lor peren și casa părintească mirosind a mâncare de gutui și horincă pe caldarâmul rece al unui pasaj subteran londonez mirosind acru a urină stătută?

În metroul care ne-a dus spre casă era cald și bine. Am și ațipit un picuț. Când m-am trezit cuvintele lui Leșe îmi răsunau încă-n minte: "Cântecul vine când nu te aştepţi, când eşti în faţa prăpastiei. Este salvator." Cât de simplu și cât de-adevărat!

Nu-i lumină nicării

Or muri toți oamenii.

Și-atâta m-oi duce noaptea
Până m-oi 'tâlni cu moartea.

Să mă țape-n copârșeu
La un loc cu Dumnezeu.

Copârșeu din lemne ude
Unde dorul nu pătrunde,
Nici dragostea nu-i răspunde.

Nu-i lumină nicării
Or muri toți oamenii.

Început de an...

"Atâta timp cât există viață, există și speranță!"
                                          Stephen Hawking