Thursday 2 July 2015

O mărgică fermecată

Rădăcinile noastre sunt peste tot. Îmi place să cred că atunci când avem nevoie de ele le găsim oriunde pentru că sursa noastră este peste tot. La Lisabona sunt români frumoși și veseli care te primesc zâmbind. În cele câteva ore petrecute la ICR într-o seară de marți am simțit că eram acasă. Am mâncat zacuscă, am privit lucrările expuse și m-am conectat imediat la energia unui grup de oameni deosebiți...

Cu Lola m-am întâlnit în Praça do Comércio - sub arc. Am ajuns acolo gâfâind, dar când am văzut-o era ca și cum ne știam dintotdeauna. Am plecat agale spre ICR și orașul cu străzile pietruite învăluite în lumina magică a serii mi s-a părut brusc și mai familiar, de parcă plecasem doar pentru câteva ore și mă întorceam... acasă. Locurile care te fac să te simți așa sunt cu adevărat speciale. La întoarcere am plecat spre casă împreună. Am vorbit multe și mărunte și apoi ne-am despărțit la fel de firesc așa cum decursese toată întâlnirea noastră. Noi oamenii ne complicăm mereu viața, când de fapt am putea trăi atât de simplu... Lola este așa cum scrie - profundă, sinceră, caldă. A fost o minunat să fiu în preajma ei.
Abia când am ajuns înapoi la Londra am apucat să mă uit cu atenție la mărgele. În ele am regăsit lumina, culoarea și energia Lisabonei. Punându-le la gât am simțit mângâierea blândă a soarelui, albastrul oceanului și infinitul orizontului. Cercuri concentrice, intersectându-se la nesfârșit, universul descoperindu-se pe sine în fiecare manifestare, bucurie pură și zâmbet larg...



Wednesday 1 July 2015

Perpetuum mobile

Se închide un cerc doar ca să se deschidă un altul. La granița dintre lumi timpul pare suspendat. Căldura tropicală din ultimele zile sporește idea de ireal, de nemaivăzut, de neînțeles. Misterul e aproape palpabil. Întind mâna ca să îl ating.
În mijlocul furtunii am găsit în sfârșit timp pentru mine. O lună întreagă în care vreau să mă golesc de trecut ca să mă adâncesc cu adevărat în prezent. Fac mici treburi casnice, citesc, respir și mă bucur de fiecare clipă. 
Azi am selectat poze... S-au adunat atât de multe. E greu să le aleg pe cele mai sugestive. Fiecare aduce cu ea un gust, o senzație, o imagine pe care cuvintele nu le pot descrie. Energia locului lăsat în urmă mă urmărește încă. Uneori până și visele sunt pline de lucrurile care m-au însoțit zi de zi timp de aproape 3 ani. 
Sunt lucruri mici. Aparent neimportante... Covorul multicolor, materialele de predat din vremuri ancestrale, CD-playerul pe care l-am numit Sammy după numele unui student care și-a pus într-o zi pălăria pe el personificându-l pentru totdeauna. Regele fiecărei săli era evident radiatorul electric la ale cărei crize existențiale asistam din când în când cu oarecare groază...
Pe măsură ce încep să rup legăturile mentale, fiecare gest făcut acolo îmi pare încărcat de semnificații ascunse. Până și mersul la toaletă era altfel... Nu doar pentru că nu aveam apă caldă, ci pentru că mereu descopeream noi mesaje transmise de cele mai simple obiecte. Robinetul era de departe cel mai guraliv.

Exista mereu un amestec bizar de atracție și respingere, ca într-o relație de tip masochist. Obiectele mă invitau uneori să le privesc cu recunoștință, alteori cu neîncredere sau chiar cu dezgust.
  
Energia locului o completa pe cea a oamenilor cu care împărțeam zilnic acel spațiu. De multe ori rezultatul era unul armonios, dar câteodată mi se părea de-a dreptul monstruos... Noroc că memoria este selectivă. Azi îmi amintesc doar de lumina cu care m-au umplut cei cu care am lucrat. 
Fiecare are o poveste și mă bucur că am avut șansa să o aflu fie chiar și pe bucăți... Sabina iubește călătoriile, dar detestă copiii, Anthony are o impresionantă colecție de șerpi pe care nu mai are unde să îi țină, Natalia e o rusoaică îndrăgostită de temperamentul sud-american, David citește dicționare din pură plăcere, Georgina este din Argentina, dar nu suportă vremea caniculară, lui Peter îi cade părul și caută disperat un aspirator performant, Esther a lucrat 10 ani la o grădină zoologică în sudul Italiei, Mat e incapabil să ia decizii importante așa că alege să le amâne, Marta se foloște de banii iubitului ei mai tânăr cu 5 ani și nu-i e rusine s-o recunoască, Zuzana e depresivă, femeile de serviciu sunt bune de pus la rană...

 
 
Și cum orice poveste are și-un sfârșit, am ales să las pentru final ingredientul cel mai important - studenții. Nu știu ce alt job aș mai fi putut avea care să-mi permită să cunosc atâția oameni deosebiți din atâtea locuri care mai de care mai exotice. Mulți sunt încă în UK, alții au plecat spre alte destinații sau au revenit în țara natală. Cu toții au lăsat însă o impresie puternică în urma lor. Fiecare interacțiune cu ei a fost un prilej de pură încântare. Mi-au dat infinit mai mult decât am putut eu să le ofer și am să păstrez întâlnirea cu ei ca pe unul dintre cele mai prețioase daruri pe care mi le-a făcut mutarea la Londra. Pentru ei a meritat să mă trezesc la ore criminale sau să mă culc extrem de târziu. Pentru ei am ales să nu mă uit la ceas când îmi pregăteam orele pentru că la final nu conta cât timp petreceam lucrând la planurile de lecții atâta timp cât rezultatul era satisfăcător. Până și naveta de peste o oră la dus și încă o oră la întors a devenit suportabilă pentru ei...
Am plecat de la LMC cu sufletul plin... Ultima săptămână a fost mult mai grea decât am crezut. Dar acum știu că voi întâlni alți oameni la noul job și că există un sens pentru care ne intersectăm în viața asta fie și pentru un timp aparent mult prea scurt.



Dacă mă gândesc bine nici nu există un sfârșit. Este doar o trecere, un pas făcut spre altceva, mai bun sau mai puțin bun, dar cu siguranță altfel. Expansiunea nu poate avea loc în absența schimbării. Suntem făcuți ca să ne mișcăm - în timp, în spațiu, în continuu.






Pornesc la drum

E tare ușor să uiți de ce faci anumite lucruri. De ce te-ai apucat de scris și nu de tuns iarba? De ce nu alergi maratoane dar te plimbi pr...