Liniște

Soarele de octombrie se reflectă în oglinda apei. Lumina se scurge printre copacii cu frunze de aramă. Aerul de toamnă e plin de energia unui nou început. O lebădă se pregătește tacticoasă pentru o nouă zi. În liniște.

Grădina secretă

Grădina secretă invită la visare. Contemplarea aduce ordine în gânduri și liniște în suflet. Orașul e la doi pași de noi, dar aici nu-i simțim energia. Suntem tot în el, dar parcă l-am părăsit pășind în grădină. Sunt locuri care vindecă. Grădina secretă e unul dintre ele. 

Aici vine iubitul meu cu un grup în fiecare săptămână și plantează cartofi, dovlecei, spanac, porumb, morcovi, roșii și ceapă verde. O familie bogată a donat casa și pământul din jur primăriei locale. Când părăsim lumea asta nu luăm nimic cu noi.

Citesc la umbra unui copac încovoiat de ani ca un bătrânel apatic. Aș vrea să adorm, dar briza mă ține trează. Mă bucur că este încă vară. Un zmeu plutește printre norii catifelați. Gândurile mi se leagă din ce mai greu. Nu adorm, ci plutesc între lumi. Grădina e o poartă deschisă spre necunoscut. 

Umbra

Timpul se comprimă. Luna iulie a trecut ca un fum. De ziua mea am fost la o expoziție cu lucrări inspirate de filmele lui Kubrick. Acolo ne-am întâlnit cu monștrii supradimensionați care dansau în jocuri de lumini orbitoare. În fundal se auzeau suprapuneri de sunete bizare, nelumești. 
Pășind dintr-o încăpere în alta ne-am văzut pe noi în nenumărate oglinzi și ne-am simțit umbrele ieșing la suprafață ca aburii dintr-o plăcintă proaspăt scoasă din cuptor. Umbrele ne sunt necesare ca să experimentăm lumina din interior. Fără ele nu am putea să evoluăm.

La ieșire, realitatea de afară mi s-a părut lipsită de substanță. Adevărul îl lăsasem undeva înăuntru, între imaginile rămase fizic în urmă, dar care aveau să mă bântuie zile întregi. 

Apropiindu-mă de casă, am privit îndelung lacul din apropiere. Nu știu cât e de adânc. La suprafață totul pare ușor de înțeles. Apa e apă, păsările sunt păsări, aerul e aer. Dar ceva nedefinit se ascunde în spatele acestei cortine. Vălul se destramă numai dacă vrem să cunoaștem ce e în spatele lui. Umbra e mereu acolo. Deși ne greu să o acceptăm, ea face parte din noi.

 

Sursa

Ignoranța este fericirea supremă zice un proverb englez. Cineva îmi spunea cândva că fericirea adevărată este dată de starea de confort, că după o anumită vârstă nu te mai joci cu focul și îți găsești un locșor călduț din care nimeni și nimic să nu te mai scoată. Succesul îi face pe mulți oameni fericiți. Despre bani se spune că deși nu aduc fericirea, se pare că totuși o întrețin. Pentru mulți dintre noi, fericirea se măsoară în numărul de prieteni acumulați în rețelele sociale sau în frecvența cu care ne schimbăm telefonul mobil. 

O groază de oameni așteaptă ca partenerul de viață sau familia să îi facă fericiți. Un job, o carieră, o mașină, o casă cu etaj cu sau fără grădină, un cont baban, o moștenire venită pe nepusă masă - toate ar trebui în teorie să ne aducă fericirea mult visată. Și totuși când te uiți în jur, deși cu toții avem parte de toate astea și de multe altele pe deasupra, nimeni nu pare să mai creadă că fericirea e posibilă. Unii au renunțat de mult să mai creadă în ea. Când îi întrebi ce mai fac, răspund cu un oftat adânc - supraviețuiesc...

Și eu am crezut multă vreme că fericirea e un tren pe care-l aștepti în gară, fără să știi la ce oră sosește sau cât va staționa. Loterie curată, ce mai! De ceva timp încoace am început să abordez problema fericirii dintr-o perspectivă mult mai pragmatică. Am pornit de la ideea că dacă îți poți face norocul cu mâna ta, nu văd de ce nu ai putea să te faci și fericit tot singur. În loc de receptor, am devenit eu însămi sursa. Nu mai aștept nimic să vină din afară pentru că eu sunt tot - și trenul, și gara și călătorul. Este o formă de responsabilizare care poate părea extremă, dar care reduce infinit dezamăgirea și suferința pe care le luăm la pachet o dată cu existența pe acest pământ.

Un exemplu simplu este cu scrisul. Nu atașez emoție impactului pe care îl vor avea cuvintele mele asupra unui potențial cititor. Scriu pentru plăcerea simplă a actului în sine, la fel cum când faci duș te poți bucura de senzația lăsată de apă pe piele fără să te concentrezi  pe cât de curat vei fii la final. Altfel spus, o călătorie nu poate fi redusă doar la momentul în care ai ajuns la destinație. Drumul în sine e adesea mult mai important.

Serenata rap

Trei luni au trecut ca un fum. Au luat cu ele fricile pe care le atașasem fiecărui pas nou și le-au transformat în altceva. Acum sunt iar în pauza dintre două lumi, pe podul care duce pe malul celălalt pe care abia îl zăresc din punctul în care mă aflu. În jurul meu oamenii se luptă cu forțe nevăzute. În alergarea lor nebună uită să respire sau alunecă în prăpastia disperării. Ajut dacă mi se cere. Altfel, îmi văd de drumul meu.

La școală îmi place din ce în ce mai mult cu pruncii. Sunt tineri și fragili. Cu toate astea nu îi doboară bagajul trecutului așa cum se întâmpla cu adulții. Energia de la ore e cu totul alta și mă bucur de schimbare. Drumul până la lucru e mult mai scurt și chiar dacă nu mai trec prin parc, pot să merg și pe jos dacă am chef. Îmi ia o oră în pas lejer. Orașul văzut așa mi se dezvăluie în culori terne. Zgomotul traficului este ca o reflecție a gândurilor noastre. Toate vin cu viteză și încearcă să ne facă să le luăm în serios. Panica abia așteaptă să pună stăpânire pe noi.

Într-o seară am trecut pe lângă doi bărbați care strigau la o femeie. N-am înțeles ce vroiau. Nimeni nu s-a oprit să intervină. Viețile noatre au continuat în paralel ca un film care rulează concomitent la mai multe cinematografe.

Într-o dimineață am luat-o pe o scurtătură printre niște terase umbrite de plante crescute în ghivece uriașe. Abia pe la mijloc am sesizat că în spatele lor dormeau niște indivizi răpuși de aburii alcolului consumat în noaptea trecută. Unul dintre ei s-a ridicat și a urinat zgomotos într-un ghiveci. Am mers mai departe sperând că planta va supraviețui. Pe marginea drumului am găsit un trandafir galben aproape uscat și m-am întrebat cine l-a lăsat acolo. Imaginația a început să țeasă o poveste alambicată pe care am uitat-o deja. Mi-a amintit de un cântec italian de demult.

           https://www.youtube.com/watch?v=4MgKG87M0sc