Trei luni au trecut ca un fum. Au luat cu ele fricile pe care le atașasem fiecărui pas nou și le-au transformat în altceva. Acum sunt iar în pauza dintre două lumi, pe podul care duce pe malul celălalt pe care abia îl zăresc din punctul în care mă aflu. În jurul meu oamenii se luptă cu forțe nevăzute. În alergarea lor nebună uită să respire sau alunecă în prăpastia disperării. Ajut dacă mi se cere. Altfel, îmi văd de drumul meu.
La școală îmi place din ce în ce mai mult cu pruncii. Sunt tineri și fragili. Cu toate astea nu îi doboară bagajul trecutului așa cum se întâmpla cu adulții. Energia de la ore e cu totul alta și mă bucur de schimbare. Drumul până la lucru e mult mai scurt și chiar dacă nu mai trec prin parc, pot să merg și pe jos dacă am chef. Îmi ia o oră în pas lejer. Orașul văzut așa mi se dezvăluie în culori terne. Zgomotul traficului este ca o reflecție a gândurilor noastre. Toate vin cu viteză și încearcă să ne facă să le luăm în serios. Panica abia așteaptă să pună stăpânire pe noi.
Într-o seară am trecut pe lângă doi bărbați care strigau la o femeie. N-am înțeles ce vroiau. Nimeni nu s-a oprit să intervină. Viețile noatre au continuat în paralel ca un film care rulează concomitent la mai multe cinematografe.
Într-o dimineață am luat-o pe o scurtătură printre niște terase umbrite de plante crescute în ghivece uriașe. Abia pe la mijloc am sesizat că în spatele lor dormeau niște indivizi răpuși de aburii alcolului consumat în noaptea trecută. Unul dintre ei s-a ridicat și a urinat zgomotos într-un ghiveci. Am mers mai departe sperând că planta va supraviețui. Pe marginea drumului am găsit un trandafir galben aproape uscat și m-am întrebat cine l-a lăsat acolo. Imaginația a început să țeasă o poveste alambicată pe care am uitat-o deja. Mi-a amintit de un cântec italian de demult.
https://www.youtube.com/watch?v=4MgKG87M0sc
