Nostalgia

La scoala unde predau vin studenti din toata lumea. Nu degeaba are “meridian” in nume.

In fiecare zi se intampla ceva nou, dar saptamana trecuta am avut parte de doua premiere cu totul si cu totul speciale – una calda si alta rece…

Aia calda a fost prima mea studenta din Angola de care mi-e asa de drag ca as lua-o acasa la mine sa ma invete portugheza ei absolut adorabila si a doua a fost Mauro.

Italian, 39 de ani, Mauro a venit la Londra ca sa-si perfectioneze engleza si sa inceapa apoi o afacere in Cipru. Toate bune si frumoase. Omul nostru se pune pe avion, poposeste in metropola bantuita de o toamna cand insorita, cand furtunoasa si a doua zi ajunge la scoala la noi.

Cum l-am vazut, cum am avut o strangere de inima. Prima zi a trecut frumos – cu povesti, multe si interesante si cu un chef nebun sa nu se termine ora niciodata. La final am zis ca doar mi s-a parut, ca Mauro si Londra o sa faca o pereche minunata si ca o sa-l adaug la lista lunga de oameni “who made it here, despite it all.”

Well, a doua zi cand intru-n clasa dau cu ohii de toata trupa, mai putin de el. Imi vad de ale mele, dar cand primele 15 minute sunt pe trecute imi dau seama ca Mauro nu intarzie, ci ca nu o sa apara probabil deloc.

Am avut doar pe jumatate dreptate pentru ca la pauza cine intra sfios ca un catel care a facut o boacana imposibil de ascuns? Mauro, evident!

Dar ceva iar nu mi-a mirosit a bine. Ne-am pus pe taclale si asa din nimic il aud ca ma intreaba cum se zice in engleza la “nostalgia di casa.”

Rareori ma mai scurt circuitez dupa trei ani de UK si ma trezesc ca-mi vine cuvintul in romaneste la vreo intrebare de genul asta. Dar de data asta n-am avut cum sa opresc  nici cuvantul sa tasneasca precum glontele dintr-un pistol, dar nici valul de emotie care m-a scuturat instantaneu.

Cuvantul care m-a lovit a fost  desigur intraductibilul nostru “dor”…

Mauro vorbea cu o voce sugrumata si cand a terminat l-am trimis sa ia niste aer ca sa-si revina. De fapt eu aveam nevoie sa-mi revin mai mult ca el.

Dorul de locul de unde vii, de oamenii tai, de lumea pe care o cunosti si care te primeste fara sa te intrebe de ce ai parasit-o, dorul de gusturile si mirosurile copilariei, de sunetele limbii cu care ai crescut – toate astea si probabil mult mai multe nu l-au lasat pe Mauro sa se impace cu decizia lui initiala.

Toti trecem prin fazele astea, dar pentru unii socul e imposibil de suportat. Mauro era unul dintre ei. Asta simtisem de la prima noastra intalnire.

Dupa 3 zile de Londra, Mauro s-a intors acasa la bideul lui nepretuit, la pastele cu cartofi facute de mama, la soarele stralucitor care-n Italia te incalzeste pana-n maduva oaselor chiar si in miez de iarna, la toate lucrurile familiare care daca le lasi, te trag inapoi ca un magnet.

Nici gandul la banii pierduti, nici incercarile mele de a-l convinge sa stea macar o saptamana si nici promisiunea unei misterioase revelatii de care ar putea avea parte la finalul acesteia nu au fost de-ajuns ca sa-l faca sa se intoarca din drum.

In trenul cu care ma intorceam vineri acasa m-am gindit la libertatea de a alege. Povestea lui Mauro mi-a amintit insa de o alta posibilítate, una pe care o ignoram de foarte multe ori. Ca oameni, avem nu doar un liber arbitru, dar mai avem si sansa sa ne razgandim. Atitudinea lui Mauro poata parea ridicola sau poate chair imatura, dar eu am gasit-o plina de un curaj nebun.

Multumesc

Dear Universe,

Azi iti multumesc

pentru linistea dintre cuvinte

pentru ca stau intr-o casa fara perdele

pentru zimbetul strainilor pe strazi

pentru vocea mamei pe skype

pentru mirosul de castane coapte

pentru ninsoarea de frunze uscate

pentru ca ma inveti sa uit

pentru ca ma ajuti sa ma iert

pentru ciocolata dulce-amaruie

pentru ca-mi amintesc ce gust are zacusca

pentru ca vin de undeva de departe

dar pot sa-mi gasesc un loc al meu peste tot.

Cutia cu surprize

Ce ascunde cutia magică?

Păi nimic… O deschid cu-nfrigurare şi cuvintele mă lovesc unul după altul: nu e nimic aici, e doar o cutie plină cu iubire.

Las cutia deschisă pe masă şi mă uit la ea fără să clipesc. Totul e acolo de fapt. In nimic, în vid, în aer este acel ceva, acel ceva pe care-l căutam dintotdeauna. Nimicul acesta e peste tot. E în aroma ceaiului de amarant cu scorţişoară, în zîmbetul larg al farmacistei cu care cu cîteva minute înainte îmi fusese groază să vorbesc şi chiar şi-n puiul de aloe care habar n-am de unde-a răsărit. Păi din nimic!

Din nimic răsare totul. Dar cutia mi-a spus că nimicului pot să-i spun şi altfel. De-acum înainte nenumitului îi spun pe nume. IUBIRE! IUBIRE! IUBIRE!

Vai, cît de multă iubire se revarsă în valuri din cutia magică! 

Era cîndva o poveste. Ii zicea „Ulciorul fără fund.” Apa din el era fără sfîrşit şi fără început. Era de-ajuns pentru toţi oamenii din toate timpurile şi din toate universurile la un loc.

In fiecare zi îi mulţumesc iubitului meu că mi-a adus aminte să nu mai caut aiurea ceva ce este aici cu mine, în mine, în tot ce văd, miros, ating sau aud. Chiar şi-n tot ce gust e iubire. Este iubirea mamei-pămînt pentru fiecare din noi.

Iubirea este aici şi cînd nu credem că a mai rămas vreo fărîmă din ea pentru noi. Este aici şi cînd refuzăm să credem că o merităm sau cînd ni se pare că alţii au parte de ea mai mult decît noi.

Dacă eşti trist uită-te la cutia cu surprize din pozele astea şi gîndeşte-te la cineva care te iubeşte exact aşa cum eşti aici şi acum. Dacă nu-ţi vine nimeni în minte, nu dispera! Fii acel cineva pentru tine! Daruieşte-ţi iubire necondiţionată cu fiecare gînd şi gest pe care-l faci. Fă asta cu tot ce întîlneşti în calea ta.

Cînd mă concentrez pe ceea ce pot să dau în loc să mă gîndesc tot timpul numai la ce aş vrea să primesc de la Viaţă, zilele curg frumos ca un pîrîaş sprinten de munte. 

Incearcă şi tu! Este incredibil de simplu!!!

Cine analizeaza... paralizeaza

Ieri m-a bombardat un student cu tot felul de intrebari. Dupa interogatoriu am vrut sa stiu daca e multumit si a zis ca da. Motivatia lui era ca vrea  sa inteleaga de ce. De ce sunt eu aici in scoala asta “di merda”, de ce nu ma duc undeva la mare si la soare, cum de pot sa accept conditiile absurde de lucru ale englezilor etc.

Am raspuns si eu cat de simplu si direct am putut, desi nu era nici momentul, nici locul pentru asta. Dar am simtit ca e ceva mai mult acolo. Ca-n spatele curiozitatii lui agasante este un adevar care se cere scos la lumina. In plus, m-am vazut pe mine in el. Si eu vreau sa inteleg. Ma roade cand nu pricep actiunile celor din jur si ma zbat ca un peste pe uscat daca mi se pare ca ele ajung sa ma afecteze.

Dar asta sunt eu “cea veche”. Cea care se lasa inghitita de drama proprie si de cea a celorlalti la primul semn. Dar acum stiu despre Maya. Stiu ca e mult mai mult in spatele cortinei, stiu ca oamenii au motívele lor sa actioneze intr-un anumit fel si ca fie ca le aflu sau nu, rezultatul e acelasi.

Daca analizez simt ca paralizez. Si cum asta e ultimul lucru pe care il vreau, acum imi ramne doar o singura optiune  – sa renunt la analiza, sa las totul sa fie asa cum este, fara sa ma tot intreb de ce.

Habar n-am cu ce a ramas studentul meu din toata discutía noastra. La un moment dat ma tot batea la cap sa fac ca var-su care a plecat in Australia de un stiu cati ani si sta practic cu burta la soare. Da lectii de chitara, face ce-i pofteste inima si e al naibii de “felice”.

Oare? Ce stim noi de fapt despre el? Asta sa fie definitia fericirii absolute? Poate pentru el sau poate pentru mine si varul student care suntem intr-o realitate total diferita. Dar cine stie daca varul trubadur nu gandeste la fel despre noi, daca nu cumva vrea sa fie in cu totul alt loc, facand cu totul altceva.

Cand ora s-a terminat am respirat usurata. Nu pentru ca plecam in sfarsit acasa, ci pentru ca in momentul acela eram “at peace” cu toate – si cu scoala unde lucrez de aproape un an, si cu drumurile mele zilnice prin jungla metroului londonez si pana si cu sumedenia de lucruri mici si marunte carora mintea mea nu le poate patrunde sensul. Cel putin DEOCAMDATA!

Pana cand o sa le aflu rostul nu am de gand sa ma afund in mlastina analizei. Prefer sa las totul sa fie exact asa cum este. Aleg sa fiu spatiul in care totul exista. Cand renunt sa ma mai impotrivesc ma eliberez de inca o povara si stiu ca am mai inlaturat inca un strat si sunt cu un pas mai aproape de esenta.