Bancomate, funcționari nervoși, lifturi, doctori, câini vagabonzi, molii, uși care se închid automat, self-check out, restaurante aglomerate, petreceri unde nu cunoști pe nimeni, pantofi cu toc, examene orale, șefi care zâmbesc când îți dau vești proaste, orice fel de durere, emailuri fără subiect, interviuri cu angajatori care nu fac eye contact, apă de la robinet, zahăr, oameni care se uită la tine fără să clipească, prosoape umede, studenți noi, small talk, telefoane cu număr ascuns, rezultatele unor analize complexe, liste de lucruri pe care nu apuci niciodată să le faci, turiști care te întreabă cum să ajungă în locuri de care nu ai auzit niciodată, lista asta de frici pe care nici nu știi de ce te-ai apucat să o faci...
Mi-e frică de toate fricile astea... Mi-e frică de senzația aia greu de transpus în cuvinte care pune stăpânire pe mine când trebuie să fac ceva nou sau ceva vechi care-mi provoacă un oarecare discomfort. Și totuși, toate lucrurile de mai sus și multe altele le-am făcut și voi continua să le fac în ciuda fricii. Nu pot să opresc frica. E ca și cum ai încerca să ții în loc o erupție vulcanică folosind capacul de la oala minune. E absurd! Frica nu e inamicul acțiunii. Ea apare ca să ne protejeze de eșec, de suferință, și de dezamăgiri.
Dar lipsa acțiunii, inerția, renunțarea la visele care ne țin în viață sunt cu mult mai înfricoșătoare. Așa că dintre două frici, o aleg pe cea care pare mai mică și fac primul pas. Mă clatin la început, dar nu cad. Merg înainte, cu inima bătând mai tare ca tobele lovite de un șaman. Respir adânc și dintr-o dată sunt de partea cealaltă. E un nou început...
