Schimbarea

Dacă ţi-e frică de schimbare atunci ţi-e frică de viaţă în toate formele ei. Pentru că viaţa este esenţa transformării. Nimic nu e la fel de la o clipă la alta, nici celulele tale, nici gândurile tale, nici visele tale, nici măcar fricile tale.

O schimbare radicală mă aşteaptă în curând şi toată săptămâna am fost într-o stare de semi-conştienţă, evitând să mă cufund în noua realitate pe care mintea o refuza ca pe un vis urât.

Dar cum totul începe o dată cu acceptarea a ceea ce este, am respirat adânc, am tremurat la gândul că nu voi fi în stare să fac faţă la ceva atât de important şi am mers mai departe.

Realitatea este că nu ştiu cum mă voi simţi o dată ce schimbarea se va produce şi evident nu are nici un rost să ţes scenarii din cele mai aiuristice. Şi totuşi mintea o ia pe arătură ca un armăsar nărăvaş. Uneori mi se pare că pot să o îmblânzesc, dar nici iluzia asta nu ţine prea mult.

Aştept să se facă lumină, caut cu disperare confirmarea că am făcut o alegere bună, dar deocamdată încă mai bâjbâi prin bezna întrebărilor fără răspuns. Deocamdată…

Puterea intenţiei

Zilele astea oraşul e plin de brazi abandonaţi pe marginea drumului. Unii au chiar şi ornamentele pe ramuri. Mulţi răsar direct din tomberoane ca nişte buruieni futuriste. 

 

Oamenii umblă în peisajul ăsta suprarealist ca nişte bezmetici umplând străzile cu viermuiala lor imposibil de stăpânit. Sărbătorile sunt lăsate în urmă şi gândurile se îndreaptă spre un punct nedefinit de pe axa timpului. Viitorul e ca o gaură neagră care ne trage pe toţi înăuntrul ei cu o putere uriaşă şi aparent nimeni nu poate scăpa nevătămat.

Uneori mă opresc în mijlocul străzii şi mă uit la mulţimea care năvăleşte din toate direcţiile. Unde se duc toţi, ce fel de destinaţie îi atrage ca un magnet uriaş? Aş vrea să-i opresc pe câţiva şi să-i întreb, dar îmi dau seama că pur şi simplu nu are rost. Nu pot sta mult pe loc fără să primesc vreun ghiont zdravăn urmat de un „sorry” aruncat printre dinţi, aşa că merg mai departe cu inima deschisă.

Ieri am făcut o baie zdravănă de mulţime în drum spre locaţia workshopului la care m-am înscris acum ceva timp, dar n-am avut vreme de pauze contemplative. Workshopul s-a ţinut într-o veche spălătorie transformată în spaţiu de închiriat. In încăperea rotundă pătrundea un soare prietenos prin ferestrele alungite şi aerul era încărcat de particule de praf translucide şi noi dansam...

La sfârşitul zilei eram uşoară ca o pală de vânt şi am plutit spre casă fără să-mi pese de nimic. Am simţit cum gaura neagră a viitorului se închide puţin câte puţin şi în loc să mă sperii de gândul ăsta, am fost uşurată. Nu pentru că nu vreau să am un viitor, ci pentru că simt că dacă mă concentrez asupra proiecţiilor mentale care-l compun, nu fac decât să mă îndepărtez şi mai mult de prezent. Şi până la urmă prezentul este tot ce avem, clipa asta nepreţuită care se scurge ca nisipul printre degete. Eliberarea de tirania trecutului şi de panica asociată cu un viitor nesigur este cu adevărat la îndemâna oricui, dacă intenţia de a fii prezent e practicată constant.

Am citit de curând că în topul fricilor teama de bătrâneţe este pe primul loc. Trecerea timpului ne îngrozeşte şi ne aruncă în goana asta nebună spre nicăieri. Dar toţi avem puterea să ne oprim, fie doar şi pentru o clipă. Prezenţa este soluţia evidentă, dar ea pare imposibil de explicat şi de aplicat. Dar nu e nici o filozofie la mijloc. Totul porneşte de la o intenţie clară. Dacă intenţia este să fii 100% prezent în tot ceea ce faci, timpul nu mai pare atât de ameninţător. Dacă ai făcut vreodată ceva care-ţi place cu adevărat ştii ce înseamnă evadarea din închisoarea timpului şi automat ştii ce este prezenţa. Prezenţa dă vălurile Mayei la o parte. Ea aduce lumina până şi în cele mai întunecare colţuri ale minţii tale.