Invitaţie la dans

 

Corpul uman este înzestrat cu inteligenţă pură. Totul înăuntrul nostru e într-o continuă forfotă şi nici măcar nu ne dăm seama cât de fine sunt mecanismele de care depinde fiecare bătaie de inimă sau fiecare respiraţie în parte. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării în această maşinărie absolut fascinantă. Azi dansez şi cu fiecare pas simt că sunt mai aproape de mine. Suntem făcuţi să fim în continuă mişcare, să mergem mereu înainte, fără să ne uităm insistent înapoi.

 

Anul nou e mereu prilej de făcut planuri măreţe sau de scris liste lungi pline de lucruri de care uităm aproape instantaneu. Dar corpul nostru nu uită. Corpul ştie tot ce e de ştiut. Azi mă întorc la corpul meu ca la un vechi tovarăş de drum şi-i mulţumesc că m-a mai purtat prin lumea largă încă un an. Ştiu cât de puţin cere de la mine. Nu e nevoie decât să-l ascult.



 

 



Şi ca să închei on an even higher note, vă las cu un link la celălalt "copil" virtual de care am grijă mai rar decât ar trebui: http://anomadbubble.blogspot.co.uk/.

 

Enjoy it :)!

 



Simplu

Viaţa e minunată în simplitatea ei. Dimineaţa dau plapuma la o parte ca să-mi caut şosetele pierdute-n timpul nopţii şi dau de Sydney. E făcut covrig şi mă priveşte uşor derutat. Probabil că l-am trezit prea brusc din somn. După ce ne pisicim în voie câteva minute, fiecare pleacă-n treaba lui. Eu mă duc să-mi caut iubitul care e mult mai matinal ca mine şi stă cuminte în living până mă trezesc, iar motanul se prelinge către bucătărie unde ştie că-l aşteaptă micul dejun.

Apoi întreaga zi se scurge în ritmul ăsta. Fiecare lucru de care am nevoie mi se prezintă sub forma unei descoperiri sau a unei redescoperiri. Azi a fost momentul să-mi amintesc de smoothie. Am aruncat în blender o mână serioasă de mure, o banană şi două porţii uriaşe de nap sau varză furajeră (kale în engleză). Ca lichid am folosit o cană de lapte proaspăt de migdale. L-am împărţit cu iubitul care nu mă mai întreabă de mult ce pun în combinaţiile astea cremoase. Mă amuză că lui nici nu-i plac migdalele, dar dă pe gât fără probleme orice conţine laptele obţinut din ele.
 

 

Citeam undeva că singura soluţie ca să te bucuri de fiecare clipă este să nu te uiţi la ansamblu, ci să te concentrezi la detalii. Fac asta când mă uit pe fereastră. E un ritual în sine. Câteodată apare din senin o veveriţă jucăuşă care explorează copacul rămas fără frunze. Uneori număr câte avioane trec într-un singur minut şi mă gândesc la oamenii din ele. Alteori mă uit la fântâna de piatră din grădina vecinilor de la parter. Vecina e casnică şi o urmăresc de multe ori când tunde iarba. Deschid geamul şi las mirosul de iarbă proaspătă să intre în casă.
 

Bucuria nu e rezultatul acestor acţiuni. Ea este ca pânza pe care se creează imaginea dintr-un tablou. Dacă aştept să fiu fericită ca urmare a unui eveniment sau altul urmează fără greş un val de dezamăgire. Dar dacă mă observ şi lucrez la starea mea înainte de a face orice altceva miracolele apar la tot pasul. Miracolele sunt în detalii. Detaliile fac întregul. Intregul poate fi extrem de complicat, dar detaliile sunt întotdeauna simple. Totul e o alegere conştientă. Inclusiv fericirea sau bucuria de a fi! Imi trebuie foarte puţin să ajung acolo. O felie de pâine făcută în casă sau o cană aburindă de ceai always do the trick.
 

 

Copilul din noi

Nu ştiu exact cine citeşte ce scriu eu aici. Bănuiesc doar. Mărturisesc că din start am încălcat orice regulă jurnalistică pentru că nu mi-am creat un profil al cititorului de blog pe care vreau să-l ating cu rândurile astea. Nu mi-am făcut planuri să ajung la cât mai mulţi oameni pentru că scriu ce aş vrea eu să citesc. Că scrisul devine astfel un gest absolut egoist nici nu contează. Important e că simt o eliberare profundă de fiecare dată când dau click pe publish.

Desigur că aş putea să scriu într-un carneţel pe care să-l ţin ascuns de lume, dar ştiu că nu ar dura prea mult. Blogul mă responsabilizează şi mă disciplinează, fără să-mi dea senzaţia vreunei constrângeri.

Astăzi uitându-mă la câţi oameni au poposit pe aici în ultima vreme, am realizat că sunt mult mai mulţi decât îmi imaginam şi în loc să mă panichez sau să mă umflu-n pene am avut un sentiment sincer de împlinire.

Şi ca să prelungesc un pic atmosfera asta de sărbătoare m-am gândit să împărtăşesc patru lucruri esenţiale pentru mine pe care le-am descoperit în căutările mele.

Nu sunt nişte lecţii de urmat sau nişte concepte goale numai bune de analizat. Sunt mai mult nişte repere pe care Viaţa are grijă să mi le reamintească de câte ori sunt în impas şi care o dată aplicate m-au ajutat fără excepţie. Toate cer acţiune şi îmi place să le văd ca pe nişte promisiuni de care încerc să mă ţin constant:

      IUBESŢE CEEA CE ESTE ÎN LOCUL A CEEA CE AR PUTEA FI.

     FII BLÂND(Ă) ŞI AI GRIJĂ DE TINE ZILNIC FĂRĂ SĂ AŞTEPŢI CA ALŢII SĂ O FACĂ PENTRU TINE.

      ÎMPRIETENEŞTE-TE CU INCERTITUDINEA ŞI NECUNOSCUTUL.

      TRĂIEŞTE ACUM.

Fiecare dintre ele vine cu provocări pe care nu am timp să le amintesc aici. Pot să spun că cel mai greu îmi este să mă ţin de cea de a doua promisiune. Dar am un secret care mă ajută mereu să fac ce e cu adevărat important pentru mine. Am o fotografie de când eram mică pe care o ţin la vedere şi de câte ori am îndoieli în legătură cu alegerile mele mă uit în ochii copilului din mine şi mă întreb dacă ceea ce fac acum i-aş face ei dacă ar fi propriul meu copil. Este un exerciţiu minunat care mă pune imediat în contact cu puterea intuiţiei. Incercaţi-l­, e cadoul meu pentru mine şi pentru voi!

Despre magie

M-am trezit cu chef de scris. Săptămâna trecută a fost imposibil să găsesc timp de bloguit între trei petreceri de Crăciun, o evaluare anuală pentru care am avut de completat un car de formulare aberante şi cumpărături lăsate pe ultima sută de metri.

Măcar de nebunia din Tesco am scăpat pentru că am ales să comandăm online, dar nici asta nu a mers tocmai smoothly pentru că singura zi în care puteau livra era vineri dimineaţa între 9 şi 10. Evident că au ajuns la 10.15 când deja mă luase cu călduri pentru că trebuia să fiu demult în drum spre şcoală. Dar mi-au trecut repede nervii când l-am văzut pe nenea de la Tesco îmbrăcat în elf din cap până-n picioare. Costumaţia includea o pereche de ghete ţuguiate care-i făceau picioarele să pară incredibil de mari şi o căciulă verde crud cu pompon roşu pe care o purta cu cel mai serios aer posibil.

 Azi aveam în plan să scriu despre Oxford unde am poposit duminica trecută în disperarea mea de a explora şi altceva decât malurile Tamisei, expoziţiile de artă şi Winter Wonderlandul supraaglomerat şi exagerat de scump din Hyde Park. Dar am să las povestea asta pe altă dată. In schimb am să scriu despre o carte cumpărată dintr-o librărie din Oxford. Gypsy Girl îi zice şi nu e deloc ce citesc eu de obicei.

 La limita dintre jurnal şi autobiografie, autoarea povesteşte cu umor şi simplitate despre viaţa ei de Irish „traveller” sau ţigan nomad pe româneşte. De când sunt „pe drumuri” mă tot răscoleşte din timp în timp gândul la acea parte din mine pe care rareori pot s-o exprim cu adevărat, dar pe care m-am decis să o explorez din ce în ce mai mult.

Tata era ţigan pe jumătate. Nu am amintiri cu el. Nu pot decât să-mi închipui cum mirosea (probabil a tutun ieftin…), cum îi suna vocea la telefon sau cum zâmbea. In poze nu-şi arată niciodată dantura. Ca şi mine de altfel. In amănuntele de felul ăsta simt că mă regăsesc. In ochii lui citesc ceva nedefinit, o pace adâncă care trece dincolo de timp.

 

 El şi mama nu au stat mult în acelaşi loc în puţinul timp pe care l-au petrecut împreună. Cândva am văzut şi câteva scrisori de-ale lui, dar nu ştiu pe unde au ajuns. „Era un om bun” – asta îmi spunea toată lumea când întrebam de el. Dar eu aş fi vrut să ştiu detalii despre viaţa lui. Mi-ar fi plăcut să-l întreb dacă se simţea diferit printre români sau dacă i-a fost greu să trăiască departe de ai lui. M-ar fi bucurat să ştiu că nu-i era ruşine de originea lui…

Azi de dimineaţă veneam din oraş cu Clive şi când să intrăm pe uşă am dat de vecina Anette de la parter care ieşise la o ţigară. Când am întrebat-o de tatăl ei de care ştiam că e paralizat de mulţi ani, ne-a spus că a murit de pneumonie acum două zile. Avea 95 de ani. Anette şi-a petrecut toată viaţa alături de tatăl ei. Prin uşa deschisă am văzut fotoliul în care stătea înainte bătrânul. Era îndreptat spre grădină şi parcă din clipă-n clipă aşteptam să-l văd apărând de undeva, deşi nu l-am prins când se putea deplasa.

Citind despre experienţele „călătorilor” irlandezi am simţit aceeaşi senzaţie de gol inexplicabil lăsată de imaginea fotoliului de la apartamentul 3. Tot azi mi-a scris şi prietena mea Luiza care a ales din nou să fie on the road, în loc să se stabilească în sfârşit într-un loc al ei.

 Chapeau bas, ma cherie! Chiar dacă tu te îndoieşti de decizia luată, eu te admir pentru curajul tău nebunesc.

Cât despre mine, cu fiecare decizie conştientă de a mă simţi acasă oriunde sunt învăţ că există mereu o fascinaţie a necunoscutului care mă atrage ca un magnet. Nu ştiu dacă sursa ei este ascunsă în ADN, dar acceptând impulsurile de a-mi lua lumea-n cap ca fiind absolut fireşti, am observat că se întâmplă ceva absolut magic.

Nu mă mai obsedează lista interminabilă de lucruri pe care încă nu le-am făcut şi de locuri unde poate că nu voi ajunge niciodată. Fiecare clipă este ca un pas care mă aduce mai aproape de libertatea de a fi eu însămi, fără măşti şi fără aşteptări.

Surpriza

Totul e energie. Fire nevăzute ne leagă peste timp şi spaţiu cu toţi cei cu care am interacţionat vreodată. Sâmbăta trecută vorbeam cu mama pe skype şi am ratat poşta. De fapt nu aşteptam nimic şi nu am dat atenţie zgomotelor venite de afară.  

Abia luni a ajuns Clive la poştă şi a luat pachetul pentru care poştaşul lăsase mandat. Bietul de el a crezut că va găsi ceva de dimensiunea unei cărţi şi când a dat cu ochii de ditamai cutia n-a ştiut ce să creadă. Nici eu nu m-am mirat mai puţin când am ajuns acasă şi am văzut ce mă aştepta pe birou.

Era un colet în toată regula şi primul gând a fost că nu putea fi decât de la de mama. Dar m-am înşelat. Ţara de expediţie nu era nicidecum România, ci Germania. Informaţia asta mi-a fost de-ajuns ca să ştiu exact cine se ascundea în spatele unei asemenea surprize.

Anca trăieşte în Berlin de câţiva ani buni şi ne-a vizitat acum un an la Londra. In felicitarea pe care am găsit-o în pachet alături de bunătăţile alese cu o grijă nespusă, ne zicea cât de bine s-a simţit în timpul scurtei vizite din urmă cu un an.

In timp ce citeam ce ne scrisese am simţit imediat cum mă conectez la energia acelui moment. Gustul mâncării indiene pe care am savurat-o împreună m-a năvălit instantaneu, conversaţiile avute pe malul Tamisei mi-au revenit şi ele în minte la fel de vii ca sunetul vocii Ancăi. Era aceeaşi voce din liceu pe care o asociam cu orele de italiană, franceză şi engleză.

Am ştiut întotdeauna că oamenii vin în viaţa mea cu un scop anume. Pe unii nu o să-i mai revăd vreodată, cu alţii e nevoie de un pic de efort ca să găsesc elemente comune peste timp, dar sunt şi aceia cu care reconectarea se face aproape ca prin farmec. Anca este unul dintre acei oameni şi ştiu că fiecare regăsire, fie doar şi prin câteva rânduri într-un blog ca răspuns la un colet surpriză o să fie mereu încărcată de energia bucuriei sincere, autentice.

Momente ca astea pot părea rare dacă mă uit la viaţa mea de aici cu ochiul criticului nemulţumit. Dar nu e deloc aşa. Săptămânile astea au fost pline de astfel de clipe pe care le simt ca fiind nepreţuite. Singurul lucru care mă intrigă este asocierea asta automată cu perioada sărbătorilor, când oamenii se conectează la energia iubirii necondiţionate mai uşor ca în restul anului. Inţeleg de ce se întâmplă asta acum mai mult ca oricând, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi lumea în care trăim dacă nu am avea nevoie de beculeţe colorate şi de mese pline de bunătăţi ca să fim mai buni unii cu ceilalţi.

 

Spiritul Crăciunului este pentru mine spiritul Vieţii însăşi. El se poate manifesta oricând, indiferent dacă e luna cadourilor sau nu. Energia creată în jurul unui gest simplu, fără presiunea aşteptării şi a gândului la valoarea obiectului dăruit este cea care ar trebui să ne motiveze să dăruim tot timpul şi cu toată inima. Nu cred că ideea asta e pură utopie şi că pentru a deveni realitate ar trebui să ne transformăm cu toţii peste noapte în Maica Tereza. Din contră, e mult mai uşor decât ne închipuim. Nu e nevoie decât să lăsăm energia bucuriei pure să ne umple şi să radieze apoi în toate direcţiile, fără să ţinem cont de data din calendar.