M-am trezit cu chef de scris. Săptămâna trecută a fost imposibil să găsesc
timp de bloguit între trei petreceri de Crăciun, o evaluare anuală pentru care
am avut de completat un car de formulare aberante şi cumpărături lăsate pe
ultima sută de metri.
Măcar de nebunia din Tesco am scăpat pentru că am ales să comandăm online,
dar nici asta nu a mers tocmai smoothly pentru că singura zi în care puteau
livra era vineri dimineaţa între 9 şi 10. Evident că au ajuns la 10.15 când deja mă luase
cu călduri pentru că trebuia să fiu demult în drum spre şcoală. Dar mi-au
trecut repede nervii când l-am văzut pe nenea de la Tesco îmbrăcat în elf din
cap până-n picioare. Costumaţia includea o pereche de ghete ţuguiate care-i
făceau picioarele să pară incredibil de mari şi o căciulă verde crud cu pompon roşu pe care o
purta cu cel mai serios aer posibil.
Azi aveam în plan să scriu despre Oxford unde am poposit duminica trecută
în disperarea mea de a explora şi altceva decât malurile Tamisei, expoziţiile
de artă şi Winter Wonderlandul supraaglomerat şi exagerat de scump din Hyde Park. Dar am să las povestea asta pe altă dată. In schimb am să scriu despre o
carte cumpărată dintr-o librărie din Oxford. Gypsy Girl îi zice şi nu e deloc
ce citesc eu de obicei.
La limita dintre jurnal şi autobiografie, autoarea
povesteşte cu umor şi simplitate despre viaţa ei de Irish „traveller” sau ţigan
nomad pe româneşte. De când sunt „pe drumuri” mă tot răscoleşte din timp în timp gândul la acea
parte din mine pe care rareori pot s-o exprim cu adevărat, dar pe care m-am
decis să o explorez din ce în ce mai mult.
Tata era ţigan pe jumătate. Nu am amintiri cu el. Nu pot decât să-mi
închipui cum mirosea (probabil a tutun ieftin…), cum îi suna vocea la telefon
sau cum zâmbea. In poze nu-şi arată niciodată dantura. Ca şi mine de altfel. In amănuntele de felul ăsta simt că mă regăsesc. In ochii lui citesc ceva nedefinit, o pace adâncă
care trece dincolo de timp.
El şi mama nu au stat mult în acelaşi loc în puţinul timp pe care l-au petrecut
împreună. Cândva am văzut şi câteva scrisori de-ale lui, dar nu ştiu pe unde au
ajuns. „Era un om bun” – asta îmi spunea toată lumea când întrebam de el. Dar
eu aş fi vrut să ştiu detalii despre viaţa lui. Mi-ar fi plăcut să-l întreb
dacă se simţea diferit printre români sau dacă i-a fost greu să trăiască
departe de ai lui. M-ar fi bucurat să ştiu că nu-i era ruşine de originea lui…
Azi de dimineaţă veneam din oraş cu Clive şi când să intrăm pe uşă am dat de vecina
Anette de la parter care ieşise la o ţigară. Când am întrebat-o de tatăl ei de
care ştiam că e paralizat de mulţi ani, ne-a spus că a murit de pneumonie acum
două zile. Avea 95 de ani. Anette şi-a petrecut toată viaţa alături de tatăl
ei. Prin uşa deschisă am văzut fotoliul în care stătea înainte bătrânul. Era
îndreptat spre grădină şi parcă din clipă-n clipă aşteptam să-l văd apărând de
undeva, deşi nu l-am prins când se putea deplasa.
Citind despre experienţele „călătorilor” irlandezi am simţit aceeaşi senzaţie
de gol inexplicabil lăsată de imaginea fotoliului de la apartamentul 3. Tot azi
mi-a scris şi prietena mea Luiza care a ales din nou să fie on the road, în loc
să se stabilească în sfârşit într-un loc al ei.
Chapeau bas, ma cherie! Chiar dacă tu te îndoieşti de decizia luată, eu te
admir pentru curajul tău nebunesc.
Cât despre mine, cu fiecare decizie conştientă de a mă simţi acasă oriunde
sunt învăţ că există mereu o fascinaţie a necunoscutului care mă atrage ca un
magnet. Nu ştiu dacă sursa ei este ascunsă în ADN, dar acceptând impulsurile de
a-mi lua lumea-n cap ca fiind absolut fireşti, am observat că se întâmplă ceva
absolut magic.
Nu mă mai obsedează lista interminabilă de lucruri pe care încă
nu le-am făcut şi de locuri unde poate că nu voi ajunge niciodată. Fiecare clipă
este ca un pas care mă aduce mai aproape de libertatea de a fi eu însămi, fără
măşti şi fără aşteptări.