De ce suntem aici

Cu fiecare lucru care mi se întâmplă încep să mă conving din ce în ce mai mult că adevăratul motiv pentru care am venit pe lumea asta este să ne vindecăm şi să vindecăm. Nu mă refer la vindecarea corpului fizic, deşi nici aceasta nu este exclusă, ci la începutul eliberării de fricile care ne paralizează şi duc la separare.

Zilele trecute peştele a sărit din acvariu. Nu, nu este o metaforă. Alan este al treilea peşte tropical pe care l-am avut în mai puţin de doi ani. Primii doi au murit în condiţii destul de bizare. Unul a avut o reacţie puternică la schimbarea apei din acvariu, iar celălalt s-a îmbolnăvit brusc după ce a rămas blocat într-un orificiu din filtru.

Pe Alan era să-l pierdem pentru că pur şi simplu s-a decis să exploreze noi orizonturi sărind din acvariu. A aterizat pe mochetă la doi centimetri de motanul Sydney care era gata-gata să-i facă de petrecanie dacă nu ar fi fost surprins în flagrant delict. Ce legătură au toate astea cu procesul de vindecare? Prin vindecare înţeleg mai mult ca oricând acel tip de sincronizare perfectă care a făcut posibil ca peştele zburător cum îi spunem acum să fie repatriat în acvariu fără să fie afectat iremediabil de mica lui escapadă.

Simt că toţi suntem chemaţi să prindem din zbor pe cineva aflat în cădere liberă. O vorbă bună spusă la momentul potrivit, un zâmbet sincer sau o încurajare sunt instrumentele pe care universul ni le pune la dispoziţie ca să înfăptuim mici miracole cu efect nebănuit.

Uneori este suficient să ascultăm sau doar să fim relaxaţi în mijlocul unei furtuni. Puterea exemplului poate suna a clişeu, dar este cu siguranţă un alt mijloc prin care lumea în care trăim se poate schimba.

Luna asta se face un an de când lucrez la şcoala de limbi de pe Holloway Road. O serie întreagă de sincronizări aproape imposibil de imaginat acum câteva luni au făcut ca în ultimele două săptămâni să mi se mărească salariul şi să primesc titlul de „profesorul lunii”. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat în urma vreunui plan măreţ şi nici nu mă amăgesc că sunt la capăt de drum. Invăţ să primesc şi să mulţumesc. Accept că merit tot ce este mai bun, deşi uneori este greu...
Cred cu tărie că punând zilnic în aplicare principiile abundenţei şi ale iubirii necondiţionate am trecut într-o nouă etapă, am ajuns la un alt nivel. Universul nu-mi mai apare ca o junglă înspăimântătoare unde fiecare pas poate aduce după sine o greşeală fatală. Inarmată cu această nouă perspectivă trăiesc fiecare clipă nu doar cu inima deschisă, dar şi cu ochii larg deschişi.

In acelaşi timp însă sunt în legătură cu interiorul şi ascult mesajele pe care mi le trimite. Mă odihnesc dacă sunt obosită, spun „nu” fără să agresez, accept provocări şi propuneri pe care înainte le-aş fi refuzat din start, spun ceea ce cred fără să încerc să conving pe nimeni şi mai presus de toate pun dorinţa de a dărui, fără să aştept nimic în schimb. In fiecare clipă aleg să mă bucur de tot ce vine spre mine. Viaţa are mereu o mână salvatoare îndreptată spre mine şi dacă mă arunc în gol ştiu că voi ateriza cu siguranţă pe moale la fel ca peştele zburător. Este suficient doar să cred!

Flori pentru mămăiţa

Avem o zi a mamei, în unele ţări există o zi a tatălui, dar nimeni nu s-a gândit să oficializeze o zi numai a bunicilor. Mâine este ziua bunicii mele, dar aş vrea ca toţi oamenii de peste tot să-şi amintească de bunicile lor, fie că ele mai sunt încă în viaţă sau nu.

Pe mamaie – aşa i-am spus de când mă ştiu – am văzut-o ultima oară în aprilie anul acesta. Stătea pe patul pe care l-a împărţit cu tataie ani buni şi mânca iaurt cu pâine dintr-o ceaşcă de cafea. Totul în jurul ei părea rupt dintr-un vis în care se amestecau pe rând momente din copilăria mea cu altele de la vizitele mai recente.

Am depănat împreună amintiri şi apoi ne-am aşezat să ne uităm la televizor. Cred că erau ceva ştiri morbide aşa că am decis să vedem o emisiune despre bucătăreală. Nu mai ştiu ce se gătea exact, dar mă trec fiori şi acum când mă gândesc la starea pe care o aveam stând lângă ea pe recamierul antic, cu mirosul ei de cremă de mâini umplându-mi nările şi cu mintea umblându-mi brambura prin alte vremuri pe care le credeam de mult uitate.

Am retrăit pe rând băile cu sare la picioare din iernile geroase de dinainte de revoluţie, un Crăciun ciudat în care ea a primit în dar de la moşu’ un uriaş pui congelat, nopţile de Sânziene în care după ce se ruga pentru toţi cei din familia noastră, mamaie nu uita să-mi pună o crenguţă de busuioc sub pernă ca să-mi visez alesul, sticla cu spirt în care stăteau la macerat flori de crin pentru dureri de cap şi stări febrile, portofelul crem de muşama în care ţinea bănuţi de „dat la fetele ei” şi cartea de bucate care acum are peste o sută de ani şi arată ca o veritabilă piesă de muzeu din care apăreau fabuloasele ei plăcinte cu mere, ghiveciul de legume din care era musai să ceri încă o porţie „supliment” şi cozonacul proaspăt pe care-l punea sus pe dulap la răcit.

Uitându-mă la ea, mă întrebam ce a mai rămas din fata de 18 ani care se pregătea să se mărite acum mai bine de 70 de ani. 

Wayne Dyer spune că în lumea în care trăim nu este real decât acel lucru care nu e supus schimbării, restul este iluzie. In cei peste 90 de ani ai ei, corpul bunicii s-a regenerat de nenumărate ori. Copila blondă care a crescut 10 fraţi mai mici, trei fete şi trei nepoate a dispărut demult. Şi totuşi un fir nevăzut leagă imaginea ei de acum cu cea din fotografiile îngălbenite. Este lumina din ochii ei cu irizări verzi, este misterul care-i pune sângele-n mişcare dinspre inimă spre organele vitale, este spiritul sau energia vitală.

Sunt departe de mamaie acum. Dar o parte din ea există în mine – în amintirile de mai sus şi undeva la un nivel mult mai subtil, acolo unde ştiinţa încă se mai chinuie să pătrundă. Dacă închid ochii pot vedea în detaliu venele de pe mâinile ei şi pot chiar să-i simt pielea fragilă care le acoperă.

Nu voi uita niciodată acele mâini care au frământat aluat pentru pâine, care mi-au mângâiat obrajii plini de lacrimi, care mi-au clătit părul cu oţet pentru luciu, care au împletit ciorapi groşi de lână, care au mestecat în magiun, ciulama şi zacuscă şi care au spălat cearşafuri înflorate şi prosoape cumpărate de la sârbi.

Era o vorbă care spunea „cine n-are bătrâni, să-şi cumpere.” Cât îi mai avem lângă noi, toţi ar trebui să-i preţuim nu doar pentru ce au fost cândva, ci mai ales pentru ce sunt – aici şi acum…

Zona de confort

Oraşul nu e altceva decât o creaţie a minţii umane. Nicăieri nu se vede gradul de inconştienţă la care a ajuns rasa noastră ca într-o mare aglomerare urbană.

Unii i-ar spune progres, rezultatul a secole întregi de evoluţie, dar cu fiecare zi pe care o petrec pe străzile Londrei, ceea ce văd şi mai ales ceea ce simt îmi aminteşte mai degrabă de o uriaşă capcană, un fel de puţ fără fund ca acela în care se prăbuşea Alice în drumul ei spre ţara minunilor.

Nu o să scriu acum despre motivele care mă ţin pe mine aici. Vreau să povestesc cum au ajuns să treacă fix trei ani de când sunt aici fără ca să-mi pierd cu desăvârşire şi bruma de raţiune şi umor cu care am venit.

Iniţial nici nu am visat să rezist atât de mult şi chiar şi acum mai am momente în care mă îndoiesc de alegerile mele. Dar trebuie să recunosc că fazele astea sunt „few and far between” şi că per ansamblu ele pur şi simplu nici nu contează. Locul regretelor tardive şi al întrebărilor fără răspuns a fost luat de o continuă stare de uimire în faţa faptului că nu mai sunt doar în trecere pe aici, ci au început chiar să-mi crească şi câteva rădăcini oricât de firave par ele.

Nici nu ştiu ce mi s-a părut mai dificil – să găsesc curajul să plec sau să conştientizez că acum trăiesc într-adevăr aici. Vorbesc zilnic cu oameni care sunt departe de locul unde s-au născut. Unii sunt aici de mult mai mult timp decât mine. Mulţi sunt bântuiţi de fantoma locurilor şi oamenilor lăsaţi în urmă. Câţiva se gândesc să se întoarcă la un moment dat. Foarte puţini par perfect adaptaţi. Nu ştiu câţi dintre ei au găsit ce căutau, dar despre mine ştiu că de la primul pas înafara zonei mele de confort am primit mult mai mult decât mă aşteptam. Darurile astea au venit sub formele cele mai neaşteptate şi ştiu că dacă nu aş fi plecat nu le-aş fi primit.

O prietenă îmi spunea anul trecut că totul e posibil. Bineînţeles că m-am trezit ripostând cu vehemenţă. Cu toată rezistenţa minţii la conceptul de posibilităţi infinite, cu cât mă gândesc mai mult la aceşti trei ani cu atât realizez că tot ce mi se părea la un moment de necrezut a devenit între timp o parte din realitatea palpabilă.

Nu vreau să pierd timpul întrebându-mă cum de s-a întâmplat un lucru sau altul când teoretic şansele ca el să se petreacă păreau iniţial nule. Nu vorbesc aici de lucruri mari, petrecute înafara mea, deşi am avut parte şi de ele. Vorbesc de acele schimbări subtile, imperceptibile aproape care au avut loc înăuntrul fiinţei, la un nivel greu de surprins cu ochiul liber. Fără schimbările astea nu aş putea să merg mai departe şi să am încredere că fiecare pas îşi are rolul şi locul lui bine definit. Nu înseamnă că am ajuns un fel de marionetă teleghidată, fără griji sau dileme majore, ci că renunţând la nevoia de a controla fiecare detaliu al vieţii mele am intrat cumva în fluxul vieţii şi dansez cu ea fără vreun efort aparent.

In felul ăsta viitorul nu-mi mai apare ca o destinaţie salvatoare şi o bucurie fără margini mă însoţeşte în fiecare clipă, indiferent ce se întâmplă în jurul meu.

Cel mai bine aş descrie starea asta dacă mă gândesc la adâncurile unui ocean. Valuri imense îi bântuie suprafaţa, dar în profunzime nu este decât o linişte de neclintit. Când reuşesc să mă conectez la pacea aceea totul capătă un sens mult mai adânc şi fiecare gest pe care-l fac e unul sacru.

De la acceptare la eliberare

Totul începe cu acceptarea a ceea ce este. Fiecare părticică din lumea şi din fiinţa mea se cere recunoscută, observată şi acceptată. Inclusiv părţile aparent negative, slabe sau imperfecte. Toate aşteaptă un DA strigat cu putere. Toate sunt exact aşa cum trebuie să fie şi când ceva nu se lasă nicicum schimbat tot există o salvare, o cale către liniştea interioară. Soluţia mea este să-mi schimb lentilele. 

Nu, nu port ochelari la propriu, dar am ca toată lumea o pereche serioasă de lentile de contact cu realitatea. Ele conţin după caz diferite filtre. Unele mă fac să văd lumea-n roz bombon, dar cele mai multe aruncă nuanţe cam nefaste asupra evenimentelor şi a protagoniştilor lor.

Cele mai mici amănunte îmi apar adesea deformate, monstruoase chiar, rupte din context ca şi cum cineva ar lua un gândac de bucătărie şi l-ar pune sub o lupă imensă. O insectă inofensivă devine astfel o arătare înspăimântătoare, un frigider stricat când ţi-e lumea mai dragă ascunde un adevărat dezastru, un obiect pierdut aduce o avalanşă de evenimente nefaste.

Am aflat însă un secret. Dacă mă iau mai puţin în serios şi nu fac din ţânţar armăsar, gândacul rămâne la dimensiunile lui iniţiale, frigiderul e încă în garanţie şi e înlocuit cu altul chiar a doua zi, iar obiectul pierdut e cel mai uşor de găsit exact atunci când renunţ să-l mai caut cu disperare.

Pare paradoxal, dar dacă zâmbesc în faţa situaţiilor care iniţial par fără ieşire, dacă mă deschid în faţa necunoscutului care altă dată mi se părea absolut înfricoşător, cu atât mai repede apare şi soluţia salvatoare.

Multă vreme am crezut că acceptarea a ceea ce este înseamnă renunţare. Şi cum capitularea era ultima mea opţiune, de cele mai multe ori rămâneam prinsă în capcana întrebărilor fără răspuns. De ce eu, de ce acum, cum de am putut uita aşa un amănunt, cu ce am greşit să merit asta, de ce e viaţa mea un şir neîntrerupt de ghinioane – sunt numai câteva dintre întrebările care fac acceptarea imposibilă.

De câtva timp însă am devenit observatorul propriei mele minţi. Când se declanşează avalanşa de întrebări nu mă mai las prinsă sub greutatea lor, ci le dau voie să vină şi să treacă. Când se face linişte acţionez. Uneori nu e nevoie de o acţiune cu efect major. O plimbare în păduricea de lângă noi, o baie cu uleiuri esenţiale, zece minute de dans sau o jumătate de oră de bloguit pot face minuni.

Una peste alta acţiunile încep să construiască ceva nou, o lume nebănuită, un univers viu, uimitor. Observ, accept, acţionez şi mă eliberez. In fiecare zi puţin câte puţin.