Săptămâna trecută a fost plină de ceva ce-mi scapă. Nu găsesc un cuvânt care să adune în el toate senzaţiile, toate gândurile care m-au tulburat şi toate conversaţiile absolut bizare pe care le-am avut sau mi-a fost dat să le aud.
Când cuvintele nu ajung, imaginele şi sunetele ajută oarecum. Dar tot nu sunt suficiente. De multe ori mă întreb de unde vine nevoia asta aproape patologică de a numi, de a defini, de a ştii exact cine, ce, unde şi cum? E şi asta un fel de dependenţă. De cuvinte, de definiţii, de concepte şi idei.
Nu am mai scris de mult aici. Când iau o pauză aşa de lungă e greu să-mi intru iar în ritm. Cred că e la fel cu orice lucru care cere atenţie constantă. Disciplina e cheia. Dar cuvântul ăsta nu-mi place prea mult. Implică ceva forţat, o autoritate supremă care te pune la treabă, îţi impune să faci ceva fără voia ta.
Auto-disciplina e şi mai enervantă. Devenim proprii noştri călăi, ne supunem unei voci interioare care ne zgârâie creierii pe dinăuntru. Uităm esenţa. Care e scopul pentru care punem atâta energie în ceva?
Când vine vorba de scris scopul e ca un licurici pierdut în noapte. Vezi lumina pe care o emană sub forma unui fulg incandescent, dar dacă încerci s-o prinzi în palme te trezeşti că ai numai aer în pumnul strâns.
Scriu pentru că aşa îmi vine. E cam simplist răspunsul şi nu mă satisface. Prefer să cred că scriu ca să aflu ce simt cu adevărat în legătură cu un lucru sau altul, ca să găsesc un sens, o logică internă a evenimentelor pe care le-am trăit care îmi scapă în timp real.
De multe ori scrisul e o curăţire. Un fel de detoxifiere mentală. Aş putea să-i spun terapie, dar îmi sună a clişeu. Scrisul are sens chiar dacă nu eşti citit de nimeni. E paradoxal cumva. Arta are valoare, chiar şi atunci când nu e privită de nimeni. Dar în prezenţa observatorului, a cititorului sau a privitorului cercul devine complet şi echilibrul se stabileşte ca prin farmec.
Cuvintele în sine sunt goale dacă nu le însufleţim cu poveşti, cu oameni, cu locuri, cu întâmplări fie ele reale sau nu. O parte din mine vrea să promit că voi scrie poveştile de săptămâna trecută curând. E vocea criticului interior care vrea să se impună, care crede în scopuri, în misiuni îndeplinite şi în rezultate palpabile.
Nu vreau să-i dau prea multă atenţie acum. Prefer să fiu, nu neapărat să fac. Deocamdată...
