Azi e ceață. Un abur suav plutește peste tot. Noiembrie aduce chef de scris. Mă gândesc la toate lucrurile începute cândva, dar lăsate neterminate. Desene, relații, povestiri scurte, romane, proiecte, tablouri, planuri de călătorii. Nu contează ce spune mintea. E mereu același judecător aspru, care rulează la nesfârșit un discurs negativ. Ce rost are, mă tot întreabă...
Să începi, să te lupți, să speri, să cauți, să te ridici, să respiri, să încerci, să greșești, să cazi, să trăiești, să scrii, să citești, să fii? Nu am răspunsuri care ar putea să o satisfacă. Nu cred că există vreunul, de fapt. Așa că nici nu îl caut. Scriu și gata. Fără să aștept nimic, fără să judec rezultatul, efectul asupra unui potențial cititor sau valoarea textului în sine. Contează doar ce simt. O bucurie simplă, pură, eliberatoare.
Trecutul și viitorul se topesc în acum. Cuvintele sunt limitate. Ca și mintea. Nu pot să cuprindă decât o parte din ceea ce este. Le las să curgă, să umple spațiul, să contruiască lumi... de lumină și întuneric.
