Despre îngerii din fiecare zi

Ingerii sunt fiinţele care cred în tine. Sunt cei care te surprind mereu cu dărnicia lor. Ei se ascund în oamenii care apar în viaţa ta atunci când ai nevoie mai mult şi nu cer nimic în schimbul darurilor pe care le aduc. Ingerii mei sunt peste tot. Nu trebuie decât să deschid larg braţele şi să-i primesc în inima mea, acolo unde le-a fost întotdeauna locul.

De la ei am învăţat că nu sunt niciodată singură, am învăţat să ascult mesajele pe care mi le şopteau şi să cred că totul e posibil. Totul, chiar şi cele mai incredibile dintre lucruri de la cele materiale până la cele mai subtile revelaţii. Când mă surprind că mă îndoiesc de mine e suficient să îmi aduc aminte de îngeri ca să uit de toate piedicile pe care le ţese imaginaţia.

Care sunt îngerii tăi? Poate că printre ei este şoferul care te aşteaptă să alergi într-o dimineaţă geroasă şi îţi zâmbeşte când în sfârşit ai urcat în autobuzul condus de el sau vecinul pe care ai uitat cum îl cheamă, dar care te recunoaşte chiar şi după ce te-ai mutat din bloc de ani buni.

Cred că fiecare din noi este locuit de un înger care abia aşteaptă să iasă la iveală. Unii îngeri sunt copii eterni care se ţin numai de şotii, alţii sunt nişte suflete bătrâne în compania cărora îţi doreşti să rămâi ore în şir. Ascultă-i, mulţumeşte-le şi umple-te de energia lor aici şi acum.

Happy cows

Fericirea pare atât de complicată uneori. Unii "specialişti" o descriu ca pe un proces care presupune să ştii ce vrei, să ai de unde alege, să vizualizezi, să visezi cu ochii deschişi, să împărtăşeşti dorinţele tale cu oameni care cred în tine, şi la un moment dat să tai legăturile invizibile cu all of the above şi să ai încredere că toate vor veni la tine la timpul cel mai potrivit.

Dar dacă lucrurile sunt mult mai simple decât ne închipuim? Dacă învârtindu-ne în acelaşi cerc nu pierdem tocmai esenţialul după care alergăm? Vacile ştiu să fie fericite. Nu au nevoie de antidepresive, de cursuri de dezvoltare personală sau de interminabile discursuri motivaţionale. E suficient să fie lăsate libere!

Totul e paradoxal

Paradoxul e figura mea de stil preferată. Nu găsesc o alta care să ilustreze natura umană mai bine, nu ştiu un mod mai potrivit de a ilustra ce sunt şi ce simt. Tot gândindu-mă la ce vreau cu adevărat un singur cuvânt rămâne mereu suspendat în spaţiul dintre gânduri. Libertate, asta strigă vocea mea interioară cu toată puterea ei. Dar tot ea îmi reaminteşte imediat că nu demult am avut libertate de mi-a ieşit pe urechi. Am avut timp pentru orice îmi trecea prin minte să fac, am avut un spaţiu al meu pe care puteam să-l umplu până la refuz cu orice mi se năzărea şi am avut destulă linişte cât să meditez de la răsărit până la apus.

Şi totuşi libertatea aceea nu am trăit-o ca pe o bucurie continuă aşa cum aş fi putut, ci ca pe o povară aproape imposibil de dus. In locul liniştii interioare, o anxietate bolnăvicioasă a pus stăpânire pe mine. Totul mi se părea lipsit de sens şi orice încercare de a umple golul care creştea de la o zi la alta devenea inutilă.

Atunci am ştiut că dacă rămân pe loc nu am cum să schimb nimic în profunzime. Aşa că m-am aşternut la drum. Inainte de a pleca am rupt legături vizibile cu locuri şi oameni care mă împovărau inutil, am dat şi am aruncat lucruri de care m-am despărţit tare greu şi am respirat oarecum uşurată.

Libertatea de a alege e ca o beţie scurtă, dar crâncenă. A doua zi dimineaţă te trezeşti cu ochii mici şi cu mintea golită de amintirea nopţii de pomină. Numai corpul mai poartă semnele experienţei respective.

Aşa am fost şi eu după ce am ales pe ce drum urma să merg. Multă vreme am plutit într-un fel de limbo dantesc, undeva între vechea realitate care se prăbuşea văzând cu ochii şi noua lume de care mă apropiam rapid.

Apoi am intrat în vortexul problemelor de natură practică. Unde o să stau, cum o să mă descurc, ce o să fac în caz de… Evident că nu toate întrebările astea şi-au găsit un răspuns satisfăcător la timp.

Data plecării a venit ca o sentinţă irevocabilă şi m-am trezit ca un naufragiat aruncat de valuri într-un loc străin, plin de oameni grăbiţi, de mirosuri străine şi dominat de o energie bizară la care nu am reuşit să mă racordez.

Am mers mult pe jos. Zilnic am făcut kilometri întregi ca să-mi golesc mintea de frici şi ca să înţeleg ce caut eu în locul ăsta bizar. In drumurile astea m-am împrietenit cu copacii din parcuri, m-am uitat lung la lumea care umplea străzile, pieţele, magazinele, autobuzele supraetajate şi metroul până la refuz şi am plâns după ceva nedefinit care ştiam că-mi scapă printre degete. Era nevoia de a aparţine, de a fii parte din întreg, din ceva mai mare decât mine…

Paradoxal însă, în spatele tuturor emoţiilor care mă bântuiau neîncetat se găsea şi sămânţa speranţei. Speranţa că renunţând la libertatea de acasă pe care oricum nu am ştiut s-o folosesc, nu fac o greşeală fatală.

La trei ani distanţă de evenimentele povestite mai sus, ştiu că nu am greşit alegând să plec. Dar tot nu simt că am ales locul cel mai potrivit pentru mine. Poate că nici nu există un asemenea loc şi poate că dacă aş fi putut aş fi petrecut mai mult timp căutându-l.

Cum poţi fi liber bucurându-te în acelaşi timp de siguranţa unui cămin, cum poţi să aparţii cuiva fără să devii dependent de persoana respectivă, cum să interacţionezi sincer şi autentic cu cei din jur fără să-i răneşti, cum să nu laşi judecăţile să-ţi domine părerile despre ei, cum să fii spiritual în mijlocul unei jungle urbane, cum să (te) ierţi şi să uiţi, cum să ajuţi fără să aştepţi nimic în schimb, cum să-ţi asumi un rol social fără să te laşi înghiţit de sistem, cum să ai păreri fără să încerci mereu să le impui celorlalţi, cum să visezi şi să rămâi ancorat în realitate în acelaşi timp?

Eu sunt mic, nu ştiu nimic! Asta zice mintea care se simte complet neputincioasă în faţa prăpastiei pe care lista asta de paradoxuri o aşterne în faţa ei. Inima e mult mai curajoasă însă, ea nu renunţă aşa de uşor. Inima spune că există mereu o cale de a împăca până şi cele mai absurde extreme. Inima spune că am venit aici să (ne) iubim, iar restul, oricât de important pare la un moment dat, nu e altceva decât o altă iluzie.